Pin It

MINSK. Bielorusia. După o lună de călătorit prin câmpiile Ucrainei realizez că munții și stâncile din jumătatea sudică a Crimeei sunt o adevărată binecuvântare estetică. Ieșind de pe continent pe strâmtul istm Perekop, orice deal din peninsulă bucură ochii obosiți de monotonia stepei. Însă fășia nu unește doar două felii de pământ. Reprezintă o punte a istoriei între Europa și Orient, din păcate demolată fără milă de sovietici. Am călătorit căutând ruinele acesteia.

Turiști din fostul URSS își fac vacanțele de vară aici. Alături de Odessa rămâne principala atracție pentru Ucraina și Bielorusia. De-a lungul sezonului, Crimeea devine sinonimă cu luxul kitschos și sanatoriile sovietice din Ialta, gigantica “republică tehno” din Kazantip, sporturile extreme și campingul din munți sau taberele forestiere de nudiști din Meganom. N-am prins nimic din toate acestea, dar la un moment dat voi veni o vară sa stau cu burta la soare pe stâncile de la Meganom. Hippioții sovietici sunt cei mai cool de pe planetă.

Pe un aprilie friguros și gri mi-am organizat un tur personal al Crimeei, oraș cu oraș, sit cu sit, conștiincios și sistematic, așa cum îmi place să călătoresc. Am avut gazde excelente pe Couchsurfing și am vizitat tot ce mi-am propus. În principal m-au interesat două lucruri:
1. Tătarii din Crimeea
2. Să mă dumiresc ce înseamnă statutul Crimeei de republică autonomă?
După cum știți, nu ratez nici o enclavă, exclavă sau regiune cu statut special.

Intersecție culturală orientală

Citind despre istoria Crimeei m-a fascinat faptul ca nu prea există o constantă etnică. Valuri succesive de invadatori, comercianți, aventurieri și coloniști și-au făcut veacul pe aici. Sciți, sarmați, greci, goți (după unele surse izolați și rămași până târziu în secolul IX), huni, bulgari, kazari, vikingi, bizantini, cumani, tătari, venețieni și genovezi, turci, armeni, ruși și o mulțime de imigranți polonezi, cehi, bieloruși, ucraineni, germani, cerchezi și baltici aduși după ce Imperiul Țarist a ocupat peninsula. Deși modest, muzeul etnografic din capitala republicii, Simferopol, oferă o introducere adecvată în această varietate etnică istorică. Astăzi, diversitatea este, însă, asigurată mai degrabă de miile de studenți africani și asiatici, omniprezenți în orașele Ucrainei. Contemplarea acestor chestiuni se poate face, spre exemplu, la un lassi în cafeneaua malaeziană “Putra Jaya” din capitală.

Pită și ciorbă tătaro-uzbece gătite de una din gazdele mele,
alături de compot ucrainean cumpărat de pe marginea drumului

În Sevastopol am vizitat ruinele legendarului port Chersonesos/Taurica (unde grecii identificaseră o gură de iad) și unde slavii estici au primit creștinismul, prin botezul Cneazului Vladimir în 988. În Sudak am urcat pe zidurile unei spectaculoase cetăți genoveze, perfect păstrată, iar, în peșterile și stâncile din Cufut-Kale, am căutat fantomele unui oraș rupestru carait (religie iudaică fondată în Baghdad, practicată la nordul Mării Negre de urmașii unor triburi turcice). În Eupatoria am intrat într-una din puținele sinagogi caraite – încă activă și cu o drăguță cafenea kosher – mărturie a ceea ce Crimeea a fost odinioară. Conform cifrelor pe care le-am obținut de la un tânăr rabin doar câteva sute de caraiți mai trăiesc astăzi în patria lor istorică și mai puțin de 1000 în toată Ucraina.

Hanatul tătăresc a constituit, probabil, cea mai durabilă construcție politică din istoria Crimeei (de altfel și cel mai longeviv dintre statele tătare succesoare ale Hoardei de Aur). Alianța stabilă cu Imperiul Otoman, implicarea lor ca aliați sau mercenari în războaiele din Europa de Est, raidurile de jaf și de captură de sclavi le-au perpetuat teroarea ce a înspăimântat imaginarul medieval. Imperiul Țarist a inițiat o politică de reconfigurare etnică a Crimeei, forțând sute de mii de tătari să fugă în Imperiul Otoman (Dobrogea, Caucaz sau Anatolia).

Cel de-al doilea război mondial a marcat brutal și definitiv Crimeea, începând cu dublul măcel din Sevastopol, mai întâi german, apoi sovietic, și terminând cu ordinul lui Stalin de lichidare a minorităților etnice. Tătarii au primit pedeapsa colectivă de deportare, fiind integral mutați în Uzbekistan (unde 40-50% și-au dat sfârșitul prin lagăre de muncă). Rușii sunt astăzi majoritari în Crimeea și, spre deosebire de restul Ucrainei, contureaza o tendință pro-moscovită.

Autonomie și rusofilie

Mergând pe urmele sovietice am vizitat Sevastopol-ul, un port solemn, plin de clădiri neoclasice, marinari, militari și steaguri rusești, cu o imensă sculptură sovietică ce scrutează Marea Neagră. Aici este principalul centru urban al peninsulei (și nu capitala). Sevastopol-ul are un statut special, de autonomie, separat de Republica Crimeei, și probabil va avea în continuare câtă vreme în golful său stă ancorată flota rusească a Mării Negre, în bună parte fiare vechi, dar suficient de sovietice pentru a naște certuri aprinse în parlamentul ucrainean. După ultimele negocieri s-a permis Rusiei să mai stea în zonă până în 2042.

Palatul Livadia din Ialta
Sala unde s-au negociat sferele de influență
și o pagină cu ultimele știri din Pravda

Tot în zonă se află și Balaklava, un alt perfect golf natural, pe unde au trecut toate națiile de navigatori, impunându-se în cele din urmă yachturile oligarhilor ruși și ucraineni. Fosta bază de submarine sovietice, săpată adânc într-un munte, m-a interesat în mod special. M-am plimbat singur prin tuneluri, mai bine de o oră, savurând coloana sonoră de la Crash-ul lui Cronenberg. O am întotdeauna cu mine, pentru aeroporturi și asemenea spații claustrante.

Spre deosebire de estul industrial al Ucrainei, care mi-a dat impresia că este (doar) rusofon, Crimeea pare a fi rusă. Autonomia Crimeei este însă doar formală. Controlul aparție Kiev-ului. Tătarii se mândresc cu faptul că în 1917 aici a fost creată prima republică democratică a unei nații islamice (înaintea lui Ataturk), rapid absorbită de URSS. Locuitorii rusofili de astăzi deplâng, însă, gestul lui Hrușciov, cu ceva sânge ucrainean la bord (și nu doar vodcă) de a muta controlul Republicii Crimeei către Kiev. În Ialta, spre exemplu, am vorbit cu un cazac fanatic care își închipuia Crimeea un fel de viitoare Abhazie ori Oseție de Sud. Din păcate, cam aceleași voci îi văd pe tătari ca pe un fel de imigranți ilegali, puși pe căpătuială și ocupat terenuri.

Tătarii din Crimeea, exemplu de tenacitate etnică

Un caz excepțional în istoria post-sovietică, majoritatea tătarilor s-a întors din Surgün (=exil, așa cum ei numesc deportarea stalinistă) acasă în Crimeea. Deși au fost reabilitați la finele anilor ’60 au reușit să se întoarcă numai după Perestroika și căderea URSS-ului. Având în vedere că toate satele tătărești au fost distruse (din 35 de moschei, doar 4 au rămas în picioare, folosite ca depozit, club proletar etc.), revenirea acestora a pus problema terenurilor, unele recuperate legal, altele prin corupție, multe rămase pe mâna celor improprietăriți de sovietici sau de oligarhiile curente.

Ucraina are o lege interesantă ce permite oricui își construiește o casă pe terenul statului (fără utilizare economică sau ecologică) să devină proprietarul acelei parcele. Lângă Sudak am dormit două nopți într-un asemenea cartier de case improvizate în buza pădurii, nu departe de atmosfera unei colonii de rulote sau de un squat. A fost frig.

În satele cu tătari se pot întâlni asemenea memoriale ridicate în curțile oamenilor. Gazda mea, Ali, născut în surghiun, dar revenit în Crimeea în anii ’70, a reușit să recupereze pământul părinților. Alături de harta Crimeei, Ali a sculptat (în rusă și tătară) că de acum încolo pământul familiei nu va mai fi înstrăinat. Notă: în prezent limba tătară din Crimeea revine la ortografia latină, pentru a se alinia celorlalte limbi turcice

Cartierul vechi din Simferopol are cea mai veche moschee din Crimeea
Fotografie de pe strada unde am locuit două zile.

Legea a fost și este folosită de numeroși imigranți în căutare de șanse în Crimeea (unde oportunitățile sunt mai bune decât în restul Ucrainei) și a permis tătarilor să se întoarcă chiar dacă nu au reușit recuperarea proprietăților ocupate de URSS. Ucraina are, din păcate, un interes minim în situația lor.

Pentru orice călător în peninsulă este obligatorie vizita la Bahcisarai, capitala culturală a tătarilor, unde stă în picioare un pitoresc palat medieval. Este, de altfel, singurul loc din Crimeea unde am remarcat femei cu jilbab pe stradă. Aici trebuie încercate specialitățile gastronomice tătărești: placinta samsa mirosind a chimen și ceapă, ciorba grasă lagman sau pilaful de miel. Toate sunt, de fapt, mâncăruri uzbece, aduse din exil. Precum majoritatea tradițiilor tătărești și gastronomia originală s-a pierdut. Revitalizarea acestora (ca, de exemplu, artele decorative) se face fie din cărți, și cu ajutorul ultimilor bătrâni care își mai amintesc ceva, fie prin diasporă.

M-a surprins faptul că, aflând că sunt din România, persoanele de etnie tătară cu care am interacționat au fost foarte interesate de ceea ce aveam de spus. Din fericire am ceva amici tătari la București, așa ca am putut să le spun una-alta. Comunitatea tătară din Dobrogea este privită în Crimeea drept cea mai bună păstrătoare a tradițiilor. La principala bibliotecă tătară, cea din Simferopol “Ismail Bey Gaspirali” , unde am petrecut câteva ceasuri, există un fond românesc de cărți donat de asociațiile culturale tătare de la noi. Am găsit acolo inclusiv ediția lui Vladimir Drîmba pentru Codex comanicus.

Toată zona Bahcisarai din centrul Crimeei se explorează cel mai bine pe bicicleta. Gazda mea Sergey m-a scos la două zile de mountain bike, ocazie cu care am vizitat orașele rupestre Iski Kermen și Mangup-Kale și câteva mânăstiri ortodoxe săpate în piatră. Peisajele stâncoase ale Crimeei sunt deosebite, din păcate murdărite de reziduurile turistului post-sovietic, o specie la fel de contaminatoare precum varianta mioritică.

Orișicum, dacă ajungeți vara pe aici, recomand să evitați falezele aglomerate din Ialta sau Eupatoria și să închiriați o bicicletă, un cort pentru satele din munți. Crimeea are un mix bun de atracții naturale, culturale și istorice pentru orice iubitor de drumeție și de Orient european. Nu în ultimul rând aparține universului Mării Negre ce merită explorat de la un capăt la celălalt.

Localnicii au cultura drumețiilor, natura Crimeei fiind bogat ofertantă
Fotografie din rezervația naturală Nowyi Swit
Un tată cu doi copii plecați cu cortul

Undeva lângă Bahcisarai

Galerie foto Crimeea

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,
11 comentarii la “Explorând Crimeea”
  1. Lucian says:

    karaitii ar fi o secta iudaica care promova intoarcerea la iudaismul primitiv; iar karaitii din Crimeea se pare ca erau urmasii unor triburi turcice turcice hazare, care in sec. IX s-ar fi revoltat impotriva regatului hazar, a carui religie dominanta era iudaismul rabinic; de altfel ei sunt cunoscuti ca turcii karaiti, desi nu stiu daca si in prezent mai vorbesc si limba turca karaita; parca imi aduc aminte ca mai exista karaiti si in Lituania, unde Dumnezeu stie cum au ajuns, undeva prin Evul Mediu.

    da, Crimeea a fost in timp un fel de rezervatie etnica si lingvistica pentru popoare disparute din alte locuri; si daca nu ma insel prin sec. XVII-XVIII inca mai existau acolo ultimii vorbitori ai limbii gote, cateva cuvinte gotice fiind notate de la ei de un ofiter ajuns pe acolo.

    • Big Bule says:

      La sinagoga caraita am intrebat pe rabin ce sunt caraitii – minoritate religioasa sau etnica. Si mi-a spus ca sunt ambele, dar in Israel sunt considerati doar minoritate religioasa. Mi-a mai spus sa vizitez neaparat sinagoga din Trakai, un oras din Lithuania – inca nu m-am uitat pe harta sa vad unde este, dar ajung in curand pe-acolo.

      Caraitii au ajuns acolo in perioada Ducatului Lituanian si a Uniunii Lituano-Polone care s-a intins de la Marea Neagra pana la Baltica. In Bielorusia lumea e foarte mandra de mostenirea Uniunii si mi s-a spus aproape zilnic ca a fost primul stat democratic si tolerant multi-etnic/multi-cultural din Europa moderna. Am vizitat in Bielorusia de nord-vest un orasel (Iwya) care are chiar o comunitate de tatari din secolul XIV, cu moschea langa sinagoga, biserica catolica si cea ortodoxa. Tot din perioada si spiritul aceleiasi Uniuni.

  2. Lucian says:

    da, si tatarii au ajuns tot pana in Lituania, unde mai sunt si azi; iar in Trakai exista ultima mare comunitate karaita din Lituania.

    de uniunea polono-lituana nu stiu mare lucru; stiu ca isi spuneau republica desi erau condusi de un rege, dar regele era ales de nobilime, deci era un fel de presedinte cu coroana; si parca imi amintesc ca nobilimea lituaniana era supusa unui proces puternic de “polonizare”, dar daca era dirijat institutional sau doar spontan nu mai stiu; oricum, cazacii zaporojeni care s-au rasculat impotriva uniunii in sec. 17 au acuzat o oprimare crunta din partea nobililor polono-lituani, poate si numai pe motiv ca ei erau ortodocsi si nu catolici ca ei (la care poate trebuie adaugat si cantecul de lebada al Rusiei), motiv pentru care banuiesc si o anumita idealizare a uniunii in versiunea bielorusa; dar e clar ca uniunea a functionat ca ceva gen “Statele Unite ale Europei de Est”, cuprinzand in granitele ei populatii foarte diverse si incurajand din plin contactul si schimburile intre ele.

    • Big Bule says:

      M-a surprins ca bielorusii, despre care nu stiam mare lucru, tin atat de mult la trecutul polono-lituanian (pe care il considera foarte “autohton”), si pe care il idealizeaza. La fel il valorifica si pe Adam Mickiewicz drept “cel mai mare/cunoscut scriitor bielorus”. Practic trag de tot trecutul regiunii la fel de mult ca si polonezii sau lituanienii.

      Cunosti istoria regiunii. Ce crezi ca ar fi interesant de vizitat in zona (locuri precum Trakai sau Iwya)? Acum sunt in Letonia (zona Latgalia) si saptamana viitoare intru in Lituania, apoi Kaliningrad, estul Poloniei, vestul Ucrainei.

  3. Lucian says:

    am ceva habar de istoria locurilor, insa despre locuri nu stiu nimic, sincer; dar daca ma vei intreba “ce zici de x sau y” (la concret) promit ca voi incerca sa imi dau cu parerea.

    in vestul Ucrainei eu nu as rata Lvov, in Polonia Cracovia (eu nu am vazut-o, dar mi s-a povestit ca are un centru vechi fabulos); Varsovia cica e reconstruita aproape de la zero dupa ce nemtii au ras-o in WWII; in nordul Poloniei spre Kaliningrad, daca ajungi pe acolo, sunt castelele teutone de la Malbork etc.

    Stii bine ca un criteriu foarte bun poate fi sa urmaresti obiectivele UNESCO din zona; inclusiv propunerile de obiective.

    Foarte interesant ce spui de bielorusi, inseamna ca asta e modul lor de a se distanta de rusi; e de inteles, limba bielorusa cica e produsa in laboratoare sovietice acum mai putin de un secol; deci si etnicitatea lor e contestabila.

    • Big Bule says:

      Ca sa vezi noroc maxim :-)) In timp ce ma plimbam prin Universitatea din Vilnius am vazut posterul conferintei internationale “615 de ani de cultura tatara si karaita in Lituania”. 2 zile, vreo 40 de prezentari, cam toate interesante. Maine nu ma plimb ci stau in aula la universitate si ascult. Iar vineri m-am inscris la excursia gratuita la Trakai si alte cateva situri + intalniri cu reprezentanti ai comunitatilor. Evenimentul e organizat de turci (care investesc bani grei in panturkism peste tot in lume).

      Ce zici de Cernauti, atunci? Am cam 3 zile la dispozitie si sunt o multime de lucruri de vazut acolo, inclusiv sate romanesti. Prioritate ar avea istoria romaneasca.

  4. Lucian says:

    In Cernauti simt ca merita aflat in ce stadiu este procesul ireversibil de ucrainizare a putinilor romani din oras; acum cateva zile aparea in presa un interviu cu ambasadorul Ucrainei, care se cam plangea ca romanii din Ucraina au prea multe drepturi fata de numarul lor; eu stiam exact invers, Ucraina fiind foarte concentrata de la obtinerea independentei sa asimileze diversele minoritati pe care le are si sa isi castige prin forta ceea ce istoric nu a avut niciodata: dreptul la acest teritoriu enorm pe care il ocupa azi, pe care l-a primit cadou de la URSS la destramarea acesteia.

    iata aici acel interviu: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/exclusiv-rl-ambasadorul-ucrainei-in-romania-dupa-destramarea-urss-romania-a-preluat-monopolul-gurilor-dunarii-303128.html; poate fi o buna baza de plecare intr-o asemenea explorare.

    din cate am auzit eu comunitatea romana din Ucraina e timorata si descurajata in in tacere dar cu perseverenta sa isi afirme etnicitatea si sa isi vorbeasca limba; asa o fi?

    In Cernauti au mai existat comunitati foarte puternice de evrei (mai ales) si germani, care banuiesc ca sunt in acelasi stadiu de ucrainizare; as incerca sa aflu si ce mai se intampla cu ele.

    din punct de vedere arhitectonic e un oras superb, unul dintre cele poreclite Mica Viena; insa in Cernauti am senzatia ca nu arhitectura e marea atractie, ci situatia reala a minoritatilor; inainte de orice Cernauti a fost un oras al diversitatii etnice si religioase; apoi a fost un oras evreiesc, si doar apoi a fost un oras german, romanesc, ucrainian / rusesc etc

    Da, in Vilnius chiar ai fost baftos-baftos, desi sa nu uitam ca si bafta asta trebuie meritata intr-un mod sau altul, asa ca nimic nu a fost intamplator, la urma urmei; astept cu mare, mare interes postarea pe tema asta! mai ales ca e un subiect de care am ceva habar 🙂

    • Big Bule says:

      Multumesc!

      In seara asta am terminat cu karaim si tatarii. A fost un program intens si foarte informativ, cu o multime de turcologi, orientalisti si mancare buna. Iar Trakai este o minune de orasel 🙂

    • Cernăuţi, sau “Oraşul celor cinci limni” este o atracţie deosebită… Începe traseul de la Universitate şi o să ai toate ocaziile să găseşti lucruri minunate.
      Îţi recomand satele în care limba română are statut de limbă regională

  5. Lucian says:

    o confirmare, chiar daca doar partiala si nu foarte credibila, a celor de mai sus: http://www.cernauti.ro/

  6. Lucian says:

    festina lente – astept cu mare interes postarile din Bucovina!

  7.  
Adaugă un comentariu: