Pin It

BEIRUT. Liban. In Muntii Libanului exista un loc aparte, inclus in patrimoniul UNESCO pentru specificul sau cultural si frumusetea sa. Valea Qadisha este fortareata naturala si spirituala a maronitilor, o legatura directa cu traditiile monahale din primele secole crestine.

“Qadisha” vine de la cuvantul “sfant” in limba aramaica. De-a lungul timpului, atmosfera locului a atras nu numai crestini, ci si mistici musulmani, iar geografia vaii a protejat refugiati din diverse epoci, incepand cu perioada persecutiilor romane si pana la razboiul civil din deceniile recente.


In Bcharre

Atunci cand mi-am facut planificarea pentru turul Libanului am alocat o singura zi plimbarii prin Valea Qadisha pentru a vizita cele mai importante manastiri maronite. Ajuns, insa, in Bcharre, micul oras din partea de sus a vaii, am fost fermecat de priveliste. Drumul cu autobuzul din Tripoli urca pana la 1500 de m. Stilul de a conduce al libanezilor, cu depasiri nesemnalizate si largi in serpentine, adauga o doza nebinevenita de adrenalina pentru sufletul care vrea sa isi clateasca ochii in abisul impadurit al versantilor.

Inconjurat de piscuri albite de zapada, cu deschiderea dramatica a vaii in fata si sclipirea Mediteranei in departari, calatorul care pune piciorul in Bcharre nu are, insa, nici un motiv sa se grabeasca. Am decis sa imi petrec ziua plimbandu-ma prin oras, discutand in franceza cu localnicii si admirand dramatismul peisajului. Am lasat vizita la manastiri pentru a doua zi.

Bcharre este “capitala” vaii, dupa traditie un oras monocultural maronit, astazi plin ochi de filipineze (catolice) care fac curat in casele libanezilor si au grija de copiii acestora (ca peste tot in Liban). Biserici sau capele maronite, troite dedicate Fecioarei Maria si izvoare “ofranda” cu apa de munte se gasesc pe fiecare strada. In inima orasului se afla casa memoriala a marelui poet libanez Khalil Gibran. Altfel, este un loc preferat in care oamenii cu stare de pe coasta, din Beirut, Jounieh, Byblos, Batroun ori Tripoli, vin sa isi petreaca weekend-urile. Aerul de munte, mirosul de conifere si atmosfera provinciala, cu oameni iesiti in curte la taclale cu narghilea, raman in continuare caracteristice, in ciuda a numeroase santiere ce ridica vile si blocuri peste tot in vale, si care vor atrage avertismente UNESCO in curand.

Am gasit orasul plin de maslini infloriti.

Cine sunt maronitii?

Biserica Catolica Maronita reprezinta aproximativ 20-25% din populatia Libanului. In limbajul politic al tarii, maronitii sunt principala “secta crestina”, alaturi de o serie de alte grupuri catolice (precum armenii catolici, catolici caldeeni, greco-catolicii melchiti, romano-catolicii s.a.m.d.), ortodoxe ori protestante.

Cultural vorbind, maronitii au fost agenti de legatura ai Libanului cu Europa, incepand cu perioada cruciatilor, trecand prin misiunile iezuite, perioada mandatului francez si prezentul sfasiat al tarii. In plan identitar, numerosi intelectuali maroniti sustin ca libanezii de astazi nu sunt decat fenicieni (ori canaaneni ori siriaci) dupa doua milenii, aportul arab, persan, mameluc, otoman sau armenesc fiind considerat minor (atunci cand nu este privit drept o impuritate istorica). Imaginea (la fel de aberanta ca si aceea ca românii sunt practic pui de daci), isi are, insa, propriul sau rol in conflictele sectare ale Libanului. Fiecare din grupurile culturale ale tarii (maronit, druz, sunit, siit, armean) a fost la un moment dat in conflict cu altul si si-au dezvoltat cate un discurs etnocentric de legitimitate.

Desi sunt astazi minoritari, maronitii se infrupta din principala felie politica si economica a tarii, considerandu-se creatorii unui Liban anterior invaziilor arabe. Iar conform sistemului sectar legislat de francezi in 1932 (cand maronitii erau majoritari), presedintele tarii nu poate fi decat crestin maronit. Ca toate subiectele politice din Liban, insa, si acesta da oricui o mare durere de cap.

In Bcharre am ajuns, totusi, pe urmele istoriei si ale manastirilor.

De unde se trage Biserica Maronita?

Maronitii se trag de la comunitatile crestine fondate de Sf. Maron, un calugar din sec. IV-V care a parasit Antiohia (in Siria de azi) pentru a duce o viata ascetica, conform cu invataturile Sfantului Antonie cel Mare. Ucenicii calugarului Maron au creat in memoria sa o prima manastire, iar in timp s-a ajuns la aparitia Bisericii Maronite.

Maronitii au aderat la doctrinele Sinodului de la Calcedon din sec. V (cea mai importanta fiind aceea cu privire la dubla natura divino-umana a Mantuitorului), si au avut diverse dispute cu monofizitii (cei care sustineau natura unica a Mantuitorului). De-a lungul secolelor, ca urmare a conflictelor, dar si manati de necesitatile vietii monahale, multi maroniti s-au raspandit in Muntii Libanului, creand manastiri in izolarea si linistea vailor. Cea mai masiva migratie a inceput dupa sec. X.

Cat de catolici sunt maronitii?

Odata cu invazia Cruciatilor, prin secolul XII, maronitii si-au afirmat comuniunea cu Biserica din Roma, care a recunoscut la randul ei Patriarhatul Maronit. Pentru a strange legaturile, la Roma a fost creat in secolul XVI si un colegiu teologic maronit. Manastirile, precum cele pe care le-am vizitat in Liban, conserva una din cele mai importante traditii maronite: monahismul. De altfel, pana la reformele din 1736, biserica maronita nu avea preoti. Toti credinciosii se rugau alaturi de calugari si fiecare familie avea cate un copil trimis pe langa manastire. Preotia a aparut ca urmare a latinizarii bisericii.

La fel ca si alte comunitati numite “catolice”, maronitii adera la doctrina catolica, dar isi pastreaza ierarhia, liturgia (in limba siriaca, inrudita cu aramaica) si traditiile monastice. Mi s-a explicat ca influenta romano-catolica din ultimele doua secole a modificat unele practici maronite, dar in prezent exista tendinte in sanul bisericii de revenire la vechile obiceiuri (in special in plan liturgic).

Crucea traditionala maronita se construieste simplu din doua bucati de lemn. Sub influenta romano-catolica au aparut si cruci de piatra, cu imaginea Mantuitorului

Pe poarta este sculptata o cruce maronita arhaica. Fiecare brat are “doua ramuri”, menite a sublinia dubla natura a lui Iisus.

Trekking de primavara prin Valea Qadisha

De-a lungul vaii sunt cateva zeci de manastiri rupestre si chilii de pustnici, legate de poteci abrupte. Fiind aprilie, totul este inflorit. Satele libaneze nu sunt nimic altceva decat aglomerari de vile de piatra si blocuri de locuinte spatioase, ridicate pe stanci si inconjurate de copaci fructiferi (maslini, portocali, meri, nuci, smochini etc.). Ca pretutindeni in Liban, stalpii afiseaza simbolurile religioase ale comunitatii – in cazul de fata steaguri ale Vaticanului, ale Bisericii Maronite ori chipuri barboase de sfinti.

Mi-am inceput trekking-ul dis de dimineata, urcand alene 7 km pana in satul Hawka, de unde am coborat inca 2 km pana la Deir Mar Antonios Qozhaya. Drumul trece printr-un peisaj cu padure de conifere si gradini frumos ingrijite pe un sol plin cu bolovani. Tarani iesiti la plivit.

Manastirea Sfantului Antonie de Qozhaya este cea mai mare din vale. Construita la gura unei grote, pare zidita in stanca. In micul muzeu al manastirii am vazut prima tiparnita din Estul Mijlociu, adusa in 1610 si folosita pentru carti religioase in siriaca. Aici s-au facut primele imprimari cu caractere arabe.

M-am intors in Hawka, facand autostopul cu niste calugari care mergeau la Tripoli. Din Hawka am coborat in alta parte a vaii, spre mica manastire Saydet Hawka, fondata in secolul XIII. Poteca abrupta, inconjurata de flori de mac. De aici pana la iesirea din vale m-am cuplat la un grup de francezi, condusi de un arheolog libanez, care m-au lasat sa-i urmez si sa le interoghez ghidul. La Saydet Hawka traieste un singur calugar, un columbian care de 20 de ani a venit aici sa se roage in singuratate. Nu doreste sa fie deranjat, de aceea orice vizitare a sitului trebuie facuta in maxima discretie si orice contact cu acesta trebuie evitat. Nu l-am zarit, desi spatiul este foarte restrans: o mica incapere, o terasa si o capela in grota. Valea dedesupt. Probabil se ruga intr-o crapatura ascunsa din stanca.

In vecinatate, pestera Aassi Hawka este un complex natural de sute de metri folosit in trecut de calugari pentru a se ascunde in timpul invaziilor musulmane (mamelucii au fost cei mai tenace in zona si nu au reusit sa-i scoata pe calugari decat inundand grotele). Potecile ce cutreiera valea sunt pline de cruci sau mici troite dedicate Fecioarei, marturie a locurilor unde au fost sau unde se mai gaseste cate un pustnic.

Deir Mar Antonios Qozhaya

Cel mai important sit, “Vaticanul maronitilor” dupa cum mi l-a descris un taran de acolo, este Deir Qannubin. Fost sediu al patriarhiei maronite timp de cinci secole, manasirea este amplasata in inima vaii, ascunsa de padure si stanci. Intr-o grota din zona, ce poarta numele unei credincioase locale, Sfanta Marina,  se gasesc mormintele a 17 patriarhi ai bisericii dintre sec. XV-XIX. In timpul verii, patriarhul maronit (de 92 de ani) coboara zilnic poteca din resedinta patriarhala in Dimani pentru a se ruga aici. Satul Qannubin din vecinatate este ultimul din vale inca locuit. Accesibil doar pe poteci, cu o duzina de case rasfirate pe versantii vaii, acesta ramane o marturie a vietii austere din trecutul locurilor.

La iesirea din vale am urcat de-a lungul raului Qadisha (Nahr Qadisha, ce se transforma in Nahr Abu Ali in apropiere de islamicul Tripoli). Malurile raului sunt un loc ideal pentru picnic. Am intalnit vizitatori francezi si cercetasi crestini libanezi. Cu cei din urma mi-am luat si eu un pranz de backpacker, cu lipie, masline amare marinate cu cimbru si portocale zemoase. Am iesit apoi la fosta manastire rupestra Deir Mar Lichaa, de unde am facut autostopul inapoi spre Bcharre, pentru a prinde autobuzul de Beirut.

Dincolo de frumusetea vaii, perfecta pentru o plimbare in natura libaneza, ceea ce impresioneaza este simplitatea manastirilor sapate in stanca, apropiata de spiritul crestinismului originar (fara ritualurile imperiale care au influentat biserica bizantina ori pe cea latina). Manastirea Patriarhilor este cel mai bun exemplu. Recomand Valea Qadisha ca destinatie obligatorie pentru orice calatorie in Liban.

PS: Pentru ca hartile vaii sunt greu de gasit (iar cea din Lonely Planet neutilizabila), atasez o harta corecta a zonei pe care mi-a oferit-o arheologul libanez.

Click pe poza pentru a mari

Galerie foto

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,
2 comentarii la “Valea sfanta a maronitilor”
  1. Petru Istrate says:

    Bun? ziua,

    Cât de dificil este s? c?l?tore?ti în Liban? În?eleg c? a?i folosit transportul în comun. Pre?urile la cazare cum sunt? A?i luat viza pe aeroport?
    A? vrea s? merg anul viitor!

    Mul?umiri anticipate.

    Petru

    • Big Bule says:

      Buna Petru!

      > Cât de dificil este s? c?l?tore?ti în Liban?

      Toata lumea vorbeste engleza sau franceza. Taximetristii sau soferii de autobuz nu inseala. Informatii despre transport, obiective, hoteluri se gasesc peste tot (biroul de informatii turistic, internet etc.). Lumea iti ofera ajutorul daca il soliciti.

      Exista o serie de zone unde localnicii nu recomanda accesul, dar aici ramane sa decizi singur bazandu-te pe intuitie, bunul simt si informatii obiective. Localnicii au partizanate puternice ce nu il privesc pe calator. Vezi postul de aici:
      http://www.amplecat.ro/2012/05/21/sa-merg-sau-nu-la-sanctuarul-lui-abbas-al-musawi-video/

      > În?eleg c? a?i folosit transportul în comun.

      Fiecare localitate are terminal cu autobuze in toate directiile. Tara e mica si in 3-4 ore se ajunge din sud in nord sau in 2 ore de la vest la est.

      > Pre?urile la cazare cum sunt?

      Am stat la oameni folosind couchsurfing, nu cunosc preturile de cazare. Din cate imi amintesc nu cred ca hostelurile costa mai mult de 15-20$.

      > A?i luat viza pe aeroport?

      Da. O formalitate.

      > A? vrea s? merg anul viitor!

      Drum bun 🙂

  2.  
Adaugă un comentariu: