Pin It

SOLO. Insula Java. Indonezia. Pana recent, Sumba ramasese singura insula din Nusa Tenggara Timur pe care nu o vizitasem. A fost cea mai frumoasa surpriza de pana acum din Indonezia. Nu aveam mari asteptari. Mi-am format deja o idee despre atmosfera si oamenii din Nusa Tenggara, umbland prin insulele mai cunoscute, precum Flores, Timor, Alor, Lembata ori Sumbawa.

Nu am intalnit pe nimeni care sa imi recomande sau sa imi contra-recomande insula, insa aveam deja prejudecati despre ce as fi gasit – niste sate sarace ca in Flores, cu locuitori care o sa ma vaneze, cersindu-mi bani, si niste tarani primitivi care molfaie nuci betel, ca in Timor. Am ajuns acolo pentru simplul motiv ca imi place sa merg peste tot, prin cat mai multe zone, indiferent daca au sau nu atractii specifice. “Just to check it out”. Ce am gasit in Sumba mi-a intrecut cu mult asteptarile:

  • Ultima cultura animista din Indonezia, raspandita peste tot in insula
  • O bogata traditie funerara megalitica (foarte vie)
  • Cele mai pitoresti sate pe care le-am intalnit in Indonezia
  • Si, bineinteles, ceea ce ne face sa iubim un loc: oameni de treaba!

Sumba este cunoscuta drept cea mai saraca insula din Indonezia (cred ca cei mai saraci oameni se gasesc, totusi, in Papua). Indonezienii nu pot spune mai nimic despre sumbanezi – doar ca au morminte imense de bolovani si ca fac cele mai bune textile din arhipelag. Ikat-ul sumbanez este considerat superior celui din Flores sau Timor.

Insula Sumba in provincia Nusa Tenggara Timur

Am calatorit pe insula timp de o saptamana. Multumita unei prietene sumbaneze din Java am dormit pe la fratii si surorile sale, cu care m-a pus in legatura. Deh… cultura tribala, retea extinsa de rubedenii! Sunt considerati frati inclusiv verii de gradul cinci. In limbile locale nu se folosesc cuvinte pentru “unchi”, “matusa”, “cumnat”, “var”, “socri” s.a.m.d. “Mama”, “tata”, “frate” si “sora” sunt suficiente. Cartierul general l-am stabilit in comuna Anakalang, in inima insulei, la casa pastorului protestant Fin si a sotului ei, Yopi. Nu a reusit nimeni sa imi explice de ce in Sumba 90% din pastori sunt femei, fenomen unic in insulele crestine din Indonezia.

M-au adoptat ca frate mai mare al baietelului lor, Emerald. Am umblat prin sate fie de unul singur, fie alaturi de Ingko, un tip simpatic ce lucra la biroul eclesiastic din sat. A primit “liber” de la pastor sa ma duca cu motocicleta unde vreau. Nu imi place sa conduc vehicule asa ca am profitat de libertatea de miscare si am facut excursii in toate punctele cardinale, dupa harta.

Religia traditionala Marapu

Cel mai surprinzator aspect al culturii locale a fost, pentru mine, faptul ca in sute de sate sumbaneze exista o religie animista numita Marapu, pura si neamestecata cu religii alogene precum islamul sau crestinismul. In alte insule ale Indoneziei, animistii au ramas mai degraba ca niste curiozitati culturale, fie prea izolate pentru a fi formal convertite (precum unele triburi Asmat pierdute in mlastinile din Papua), fie enclave unde cate un sef tribal fanatic refuza amestecul cu exteriorul, iar autoritatile ii lasa in lumea lor (precum Boti in Timor sau Baduy in Java). Marea majoritate a triburilor indoneziene sunt deja convertite la crestinism, traditia religioasa fiind, evident, sincretica (puteti revedea, spre exemplu, filmarile de la slujba de Craciun/purificare a satului din Reba, Flores). In Sumba, insa, religia traditionala Marapu este practicata in continuare de mii de cetateni indonezieni.

Religia Marapu este centrata pe cultul stramosilor si pe credinta intr-o lume eterna in care coexista sufletele umane si spiritele din natura. Mitologia locala vorbeste de primii oameni care au coborat pe o scara din cer, nascuti din cuplul Ina Kalada (Mama) si Ama Kalada (Tatal). Sumbanezii considera ca aceeasi scara uneste Sumba de Flores (este ceva adevar istoric, pentru ca primii colonisti au venit pe mare din Flores, stabilindu-se in nordul Sumbei).

Cel mai interesant mi s-a parut sa vad animismul practicat nu de clanuri pierdute prin jungla, ci de de oameni in principiu conectati la modernitate, atat cat aceasta a ajuns in Sumba (locuind in orase, activi pe Facebook, tineret plecat la studii in Java, Timor sau Bali, slujbe in administratia oficiala etc.). Pentru a comunica cu localnicii nu am avut nevoie de skill-uri de antropolog. A fost suficient sa ii rog sa imi “povesteasca” despre Marapu. In satul Pau, spre exemplu, l-am intalnit chiar pe regele tribului. Am avut sansa de a nimeri peste negocierea unui mariaj cu un trib vecin. Spre deosebire de sateni si de preotii Marapu rato, imbracati in haine ceremoniale, cu ikat si cu macete parang la brau, regele era un tip in blugi, cu ghiul, mutat la oras in Waingapu, proprietar de SUV si de cateva magazine. Mi-a povestit despre Marapu si a incercat sa imi explice de ce nimeni din sat nu s-a convertit: “Agama Kristen mirip Marapu, tapi untuk orang barat. Kami tidak perlu agama lain, karena sudah punya percayaan cukup komplek” (=Crestinismul este un fel de Marapu, dar pentru occidentali. Nu avem nevoie de alta religie, pentru ca avem deja credinte suficient de complete).

Satul Pau. Preot Marapu in cadrul unei adunari tribale.
Poarta esarfa ikat pe cap si maceta parang la brau

Statuie Marapu a stramosilor


Dupa legislatie, religiile traditionale sunt ilegale in Indonezia, astfel ca daca un practicant Marapu vrea sa se angajeze intr-o functie administrativa, este necesar sa se converteasca la una din cele sase religii oficiale (in Sumba, cel mai adesea la biserica protestanta indoneziana). Unii din cei ce se convertesc practica, insa, in continuare traditiile ancestrale in cadrul comunitatii. Marapu va muri probabil in 1-2 generatii, atat datorita zelului misionarilor locali (precum gazdele mele), cat si pe masura ce localnicii se vor simti mai mult indonezieni, decat membri ai unui trib sumbanez. Orisicum, locul ramane interesant – nu se gasesc multe locuri pe planeta unde practicantii unei religii tribale locale au ajuns pana in era Internetului.

Megaliti la sate si orase

Expresia cea mai spectaculoasa a religiei Marapu sunt megalitii imprastiati peste tot in insula. Cultura megalitilor din Sumba este strans legata de cea din Flores (de unde origineaza).

Fiecare comunitate este construita in jurul spatiului ceremonial in care au fost ridicate lespezi funerare. Mormintele au uneori si functia de altar. Pentru elaboratele ceremonii funerare din Sumba se sacrifica sute de animale – purcei, vaci si bivoli. Nu se practica un calendar al inmormantarilor, precum in Sulawesi, asa ca doar cu norocul prinzi o asemenea ceremonie. La fel ca si in Sulawesi oamenii strang bani toata viata pentru a avea o inmormantare cum trebuie si a dormi somnul vesnic cu un megalit de 50 de tone la cap. Mortii unei familii sunt uneori tinuti in formol cativa ani de zile, pana cand familia isi permite sa ii trimita pe lumea cealalta.

Mi s-a povestit ceva foarte interesant. Decedatii sunt inmormantati in pozitie de “ganditor de la Hamangia” (ca tot s-au facut speculatii despre semnificatia micii statuete neolitice), inveliti in sute de tesaturi ikat, recreandu-se astfel un simbolic pantec matern pentru omul trecut prin viata.

In principiu nu esti sumbanez adevarat, daca nu ai ridicat un monolit funerar al stramosilor in fata casei. O plimbare pe ulitele insulei aduce in fata ochilor toata gama de stiluri, de la megaliti arhaici, modelati in piatra de curgerea vremii, pana la morminte kitschoase de beton, acoperite de faianta si inscriptii gen “Playboy 100%”. In trecut, megalitii se construiau cu transpiratie si muschi. Mormantul din Gallubakul, spre exemplu, al unui mare sef de trib, este o roca sculptata in forma de casa traditionala, de aproximativ 60 de tone. A fost ridicat prin anii ’70. Peste 3000 de oameni au muncit timp de cinci ani la transportarea monolitului de la munte pana in curtea familiei. Insa cel mai mare mormant se gaseste in satul Wailolung si apartine unui fost membru al parlamentului local, decedat acum 2 ani. Este un megalit de 80 de tone ridicat pe piloni de cate 10 tone. A fost transportat cu o basculanta japoneza, adusa din Java. Iar pentru ca sudoarea este necesara, barbatii catorva sate au muncit o saptamana pentru a duce megalitul 20 m din basculanta in fata casei raposatului.

In orasul Waikabubak, megalitii sunt imprastiati peste tot: in piata, pe langa magazine ori pe marginea drumului. Iar pe colina din inima orasului, trei comunitati tribale Marapu locuiesc in kampung-uri cu acoperisuri traditionale inalte si case decorate cu coarne de bivol.

Sumba poate fi cea mai saraca insula din Indonezia, dar asta nu inseamna ca localnicii nu pot pune mana de la mana ca sa stranga 100 000$ pentru a sacrifica o turma de bivoli si a ridica un monument funerar ca la carte. Clanurile sumbaneze poseda un septel considerabil. Nu de alta, dar ceremoniile traditionale cer sacrificare de animale. Megalitii sunt treaba serioasa in Sumba.

Traseul meu in Sumba

Dupa ce am aflat de religia Marapu, evident ca mi-am facut traseul prin insula numai prin sate animiste. Localnicii stiu sa iti arate: “satul asta e protestant, alalalt e Marapu”.

In primele doua zile m-am plimbat in estul insulei, in zona orasului Waingapu si la sud. Aici am fost de capul meu. In general, in asemenea locuri, iau autobuzul pana intr-un anumit punct, de acolo umblu prin sate pe jos, iar cand am obosit fac autostopul inapoi in oras. M-am oprit in satul Rende, cunoscut drept cel mai bun pentru ikat din insula. Fiind ziua in amiaza-mare, barbatii erau toti plecati pe camp. Am stat de vorba cu femeile, copiii si m-am plimbat printre monumentele funerare. Apoi am umblat pe jos pana in satul Pau. Aici, in mijlocul megalitilor am gasit altare de piatra interesante. Intr-o varianta anterioara a religiei locale, se practica si o forma de totemism, legat de crocodili si testoase. In continuare, cele doua vietati sunt omniprezente pe mormintele si altarele Marapu.

In zilele urmatoare, impreuna cu Ingko, am vizitat festivalul tribal Pasola din Lamboya. Apoi m-am plimbat prin centrul si sud-vestul insulei in sate cu nume ca Pasunga, Kabondok, Tarung, Prai Klembang sau Bodoede. Zona Waikabubak abunda in sate Marapu. Este suficient sa faci autostopul pe soseaua catre Anakalang si sa te opresti oriunde vezi acoperisuri inalte de frunze uscata ori megaliti vechi.

Apoi am calatorit in vestul insulei, in zona Kodi, considerata cea mai traditionala, unde am filmat pitorescul sat Ratengaro. M-a impresionat ce mi-a spus un localnic, la despartire “Kalau kita tidak ketemu lagi di sini, kita bertemu di Akhirat” (=Daca nu ne mai vedem pe-aici, ne vom intalni in Lumea de Apoi).

Un domn simpatic ce m-a invitat in casa ca sa vorbim despre Sumba.
A tinut neaparat sa ii fac poza in costum traditional, cu sulita si maceta.
Pe perete un important simbol nuptial al casatoriilor din insula

Am tinut neaparat sa ajung si in nord, in Mamboro, pentru a vedea cum arata tinutul pe care mitologia locala il considera pamantul primilor oameni. De pe dealurile ce coboara spre coasta se vad piscurile vulcanice din Flores. Impresionanta priveliste a influentat cu siguranta legendele locale.

Ultimii taietori de capete!

Oamenii au fost in general de treaba, fie ca mi-au dat intalnire prin sate ori pe lumea cealalta. Vorbind limba, nu am probleme sa merg oriunde in Indonezia. Dar nu totul este lapte si miere. Uneori, insa, ma mai intalnesc si cu mentalitatea xenofoba tribala. In scurta calatorie in nord, am ajuns si in satul Manua Kalada, despre care se povesteste ca ar fi cel mai vechi din insula. Seful unui clan local, practicant Marapu, a tinut sa imi spuna ca nu sunt binevenit si m-a tratat cu ostilitate. Mi-a acceptat punga cu nuci betel, dar nu mi-a intors politetea, neoferindu-mi la randul sau nuci, pentru a mesteca impreuna. A incercat totusi sa stoarca niste bani de la mine cu promisiunea ca imi va spune povestea unui totem la care ma uitam. Asemenea situatii devin uneori ridicole – un fel joc de-a soarecele si pisica – interlocutorii ma privesc incruntati, iar eu incerc sa fac pe prietenul zambitor. Sunt intr-un sat tribal, localnicii se intreaba ce caut acolo, iar daca vreau ceva de la ei trebuie sa le ofer ceva. Eu nu doresc decat sa fac poze la megaliti si sa ii intreb despre istoria satului in schimbul a 10 – 20 000 de rupii (1-2$). Dar nu am intotdeauna chemare si rabdare sa le castig increderea, daca ei ma privesc cu suspiciune. Reactia lor mi-a trezit si mie intoleranta de occidental. Am sters-o englezeste, fara sa ma uit inapoi, gandindu-ma ca seful de clan poate sa isi bage totemul in fund. Dar pana la urma are si el dreptate: daca am treaba cu ei, ar trebui sa le platesc tribut!

Am aflat si niste detalii sinistre. Unele sate Marapu de la sud de Kodi practica in continuare forme de sclavie. Exista cativa regi tribali care au autoritate totala asupra comunitatii (putand abuza sexual de femeile din sat si folosi la munca pe oricine).

Expresia “taietori de capete” este folosita in brosurile turistice in descrierea unor destinatii rurale din Indonezia. Cel mai adesea locurile respective n-au mai avut un razboi de jumatate de secol, iar generatia actuala nu foloseste maceta decat pentru a defrisa o poteca sau pentru a decapita un purcel. Am fost surprins sa aflu ca ultimii taietori de capete nu sunt nici papuanii si nici triburile dayak din Kalimantan. Incredibil, dar cel mai recent raid din Indonezia a avut loc in Sumba, in 1999! Peste 3000 de calareti din vestul razboinic al insulei, zona Kodi, au luat cu asalt orasul Waikabubak si au decapitat 25 de victime din tribul inamic. Capetele trofeu au fost luate si aruncate pe lespezile ceremoniale din sate. Conflictul a fost generat pe fondul destramarii regimului Suharto, in conditiile in care criza economica si coruptia de stat s-au intalnit, in Sumba, cu nepotismul tribal.

Dincolo de aceste istorii oribile, gasesc ca Sumba este un loc pitoresc. Nu ma indoiesc de faptul ca insula va ramane in continuare o destinatie off the beaten track. Motivul principal este acela ca pentru a o vizita este necesar un loop, iar calatorii prin Indonezia au multe alte insule mai populare si accesibile. Cei care, insa, vor sa vada o cultura traditionala vie pot sa ignore Papua ori Flores. Sumba are o oferta suficient de bogata, in opinia mea, mai interesanta.

Galerie foto: oameni, megaliti si scene din Sumba

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Adaugă un comentariu: