Pin It

MT. HAGEN. Insula New Guinea. Papua Noua Guinee. Scriu dintr-un guesthouse al bisericii luterane din „capitala” highlands-ului papuan. O saptamana am bolit la pat cu malarie, pret al calatoriei pe fluviu, dar acum m-am intremat. Consemnez cateva impresii din calatoria pe Sepik.

Sepik-ul este, de mai bine de o suta de ani, una din destinatiile majore din Papua Noua Guinee. Calatorii vin aici, lansand „expeditii”, pentru a vizita atractiile culturale si naturale ale fluviului si afluentilor sai. Toata lumea vine in cadrul unor excursii organizate pentru mii de dolari, cu ghid, barca, combustibil, mancare si cantitati industriale de insecticid. Asemenea optiuni nu intra in calcul pentru mine, in primul rand datorita bugetului, in al doilea rand pentru ca ideea de ghid profesionist este antitetica preferintelor mele de calatorie. Am fost intrigat de faptul ca pe Thorn Tree, forumul Lonely Planet, nu am citit decat un singur post al unui calator independent pe Sepik. PNG nu are parte de backpackeri, iar putinii care ajung aici nu se incumeta fara ghid si barca pe fluviu.

Din punctul meu de vedere, insa, nu eventualele dificultati de acces, securitate ori de comunicare cu localnicii sunt principala opreliste, ci detinerea unor informatii valabile despre „teritoriu”. Lucrurile au fost clare pentru mine – unde merg? (ma intereseaza doar aspectele umane-culturale, nu si cele legate de fauna, natura) si cum merg? (barcile circula pe fluviu doar in zilele in care are loc piata din Maprik, oras unde se intalnesc oamenii din Sepik cu cei din Muntii Torricelli si Muntii Printul Alexandru). Am calatorit fara probleme timp de o saptamana pe fluviu, ca backpacker, pentru un pret „all-inclusive” de doar 100$ (+ o teapa de 75$ data unui scammer). Desi stiam care sunt rutele si zilele de transport pe diverse artere, am ajuns sa fac autostopul pe autostrada de canoe cu motor (sau carnoo in pidgin). Am fost luat in canoe de un lot de turisti francezi plecati in expeditie la lacurile Blackwater, de un oficial cu treaba pe rau, beneficiind si de o escorta armata la bord, de un grup folcloric in drum spre festival, de o echipa WWF s.a.m.d.

Marele Sepik

Cu o lungime de peste 1100 km, fluviul Sepik (si afluentii) este notoriu pentru schimbarea perpetua a cursului, generand lagune, mlastini si un intreg ecosistem specific. Volumul imens de apa si materii pe care le transporta coloreaza oceanul pe o raza de 100 km la varsare. In tot bazinul fluviului nu exista nici o piatra, semn al fluctuatiilor de traseu de-a lungul istoriei. Totul este apa, noroi si jungla. Nu exista poteci de pamant, Sepikul este casa, masa, drum si cimitir pentru oamenii de aici. In sezonul ploios, cand apele se ridica cu aproape 4 m, Sepik-ul devine o retea de lacuri.

Bazinul Sepik este, la fel ca si in cazul Amazon-ului, Nil-ului ori Mekong-ului, depozitarul unei extraordinare diversitati culturale. Datorita dificultatii de acces pentru misionari, zona ramane intre cele mai traditionale din Papua Noua Guinee. Exista inca triburi necrestinate si, de-a lungul intregului rau, practici arhaice coexista cu recent introdusele celulare si internet mobil (disponibil din 2010). Am vazut si ce inseamna conflict tribal, dar altminteri peste tot pe unde am fost oamenii mi-au cerut sa le arat cum sa-si puna net pe telefon, pentru facebook sau porneciuri.

Sepik-ul inferior, apropiat de coasta, a fost colonizat de misionari si aventurieri germani incepand cu 1886. Urmatorul boom a venit cu goana de aur din Noua Guinee in anii ’30. In prezent, Sepik-ul este „colonizat” in continuare de misionari si de de administratia tarii care construieste scoli si policlinici; am vazut chiar si un liceu – totul elevat pe picioare deasupra raului.

La fel ca si triburile Asmat in mlastinile din Papua indoneziana (am scris aici), oamenii de pe Sepik au un adevarat cult al lemnului. Este principalul sprijin al vietii acestora, in conditiile in care apele acopera totul timp de jumatate de an, iar pamantul nu este intotdeauna fertil (atunci cand se usuca). Din tulpina palmierilor sago isi iau hrana de baza (lipia de faina de sago se mananca cu peste la trei mese pe zi in Sepik). Casele sunt ridicate pe stalpi de pana la 5 m si tot din lemn isi construiesc barcile si uneltele. In sezonul ploios se iese din casa cu barca.

Casa tipica de pe malul Sepik-ului

Sculptura triburilor de aici a atras atentia inca din anii ’30, in contextul interesului pentru ceea ce atunci se numea „primitivism”. Alaturi de alte mostre polineziene, melaneziene si africane, sculpturile Sepik au intrat in expozitiile de avantgarda ale vremii (unele se mai pastreaza inca la Muzeul Pompidou). Astazi, sculptura de pe Sepik, fiind cea mai cunoscuta si apreciata din zona Pacificului, a devenit si principala sursa de venit pentru localnici. Mi-a placut descrierea citita undeva: „the most potent art of the Pacific”.

Unele triburi de pe Sepik inca practica initieri ale baietilor in case sacre ale spiritelor, asa numitele „haus tambaran”. Majoritatea au fost distruse, fie dupa conversie, fie lasate in paragina, dar putinele ramase sunt marturii ale acestei traditii. Mi-am organizat, astfel, calatoria pentru a vizita cateva comunitati ce inca mai folosesc haus tambaran si practica initieri.

Sepik-ul inferior – tribul Sumundo

Prima escala, de antrenament, am facut-o in Angoram, o baza stabilita de germani pe Sepik-ul inferior, accesibila prin PMV (public motor vehicle) din Wewak. In zona Sepik-ului de coasta nu se mai pastreaza decat doua case ale spiritelor, diferite de cele din Sepik-ul de mijloc. Evident, mi-am propus sa vizitez cel putin una. Localnicii mi-au spus ca in satul Kambot exista o haus tambaran. Singurul lucru pe care il citisem despre zona era faptul ca aici exista una din putinele arte plastice narative din Pacific – picturi epice pe scoarta de copac.

Am traversat o parte a Sepik-ului cu barca si, apoi, pe o lunga retea de canale, construite de localnici, am iesit la raul Keram. Am ajuns, astfel, in satul Sumundo. Locul este pitoresc, plin de cocotieri, copaci de papaya si case pe picioare de lemn. Keram-ul curge molcom. Venind de pe rau, satul se identifica printr-o imensa casa a spiritelor cu acoperisul oblic, aplecat pe rau. Este o constructie masiva fata de colibele in care traiesc oamenii. Casa spiritelor domina chiar si biserica catolica de tabla din satul de peste rau. Excitatia de a vedea picturile tribale si sculpturile cu oameni care se transforma in crocodili a fost totala. Am fost binevenit de obisnuitul card de copii, de seful satului si de tot felul de gura-casca locali. Nu au mai avut un vizitator de aproape doi ani, dar toata lumea stie ce am venit sa vad.

Haus tambaran din Sumundo nu mai functioneaza insa ca „loc al spiritelor”, ci doar ca punct de adunare a comunitatii. Oamenii sunt catolici si in fiecare duminica traverseaza raul la biserica. Sculpturile originale din haus tambaran au fost toate vandute unor antropologi ori colectionari de arta. Totodata, picturile narative pe scoarta de copac nu se mai practica, nemaiexistand contextul mitologic al initierilor. Mi s-au aratat insa cateva sculpturi epice de vanzare. Oamenii spera sa traiasca din sculptura in lemn, la fel ca cei de pe Sepik-ul de mijloc. Nu am zabovit prea mult. Am conversat cu sculptorul antreprenor al satului, singurul vorbitor de engleza, am admirat interiorul maiestuos al casei spiritelor, am facut poze, o mica plimbare la scoala comunitatii si apoi am sarit inapoi in barca.

M-a amuzat faptul ca seful de trib mi-a propus sa raman, invitandu-ma sa imi pun cortul pe platforma, in mijlocul haus tambaran. Semn al eroziunii traditiilor, ceea ce altadata era tambu (tabu), astazi poate fi folosit fara probleme ca loc de camping (ce-i drept, genial de exotic!) de niste oameni din afara comunitatii. Aveam insa alte planuri.

Casele spiritelor din Apangai

Deloc documentata pe forumurile de travel este zona de la vest de Maprik, oras de munte la sud de Wewak. Citisem ca in cateva sate de aici se mai pastreaza cateva haus tambaram cu o forma unica. M-am suit in PMV in Wewak cu directia vest si am fost lasat intr-un sat pe nume Apangai. In camion m-am conversat cu Otto, un fost kiap (functionar colonial, educat de australieni inainte de independenta) care mi-a spus unde pot gasi case ale spiritelor.

Apangai este, se pare, singurul sat in care se mai fac initieri, avand nu mai putin de trei haus tambaran. Am dormit la un localnic, Michael, care m-a plimbat prin sat si m-a hranit cu nuci de cocos. Acesta mi-a povestit ca vechea casa a spiritelor din sat a fost cumparata cu totul, in anii ’70, de niste profesori olandezi si dusa in Europa la un muzeu. Cine stie prin ce colectie supravietuieste si spune povestea Sepik-ului!?

Haus Tambaran din Apangai

Detaliu de pe frontispiciu

Cele trei haus tambaran din sat sunt toate noi (la una dintre ele inca se lucra) si sunt folosite pentru initieri. Acestea au forma unui pantec, iar iesirea este privita de sateni drept un vagin. Interiorul l-am gasit impresionant si chiar mistic. Este prima oara cand intru in ceea ce ar putea fi numit un „templu pagan”. Statuia parintelui simbolic al comunitatii este asezata solemn pe monede traditionale papuane „kina” din cochilie. In spatele statuii exista un loc tambu, un fel de altar in care au loc ceremoniile. Sute de sculpturi, infatisand spirite si mituri locale, simboluri falice, monstri arhaici s.a.m.d. sunt dispuse pe peretii haus tambaran intr-o veritabila galerie sacra. Fiind tambu, proprietarii nu mi-au permis sa fac fotografii decat intr-o singura casa a spiritelor. Pana acum este una din cele mai interesante vizite in PNG.

Pentru ca nu am gasit informatia pe internet, notez aici ca mai exista haus tambaran in urmatoarele sate: Kumunibis (la 3 ore de mers pe jos din Apangai, despre care ulterior aveam sa aflu ca este cea mai impunatoare), Tcharakum (am vazut-o din autobuz, parea abandonata) si Nelkom (tot in zona, dar departe, pe munte). Nu am zabovit mult nici aici, satul este relativ dezvoltat, iar destinatia mea principala era Sepik-ul de mijloc.

Oameni si crocodili in Palimbei

Pagwi este un mic sat legat de „civilizatie” prin sosea. Serveste ca punct de acces din si in zona Sepik-ului de mijloc, cea mai populata a fluviului. In Pagwi am ajuns facand autostopul cu masina politiei din Maprik, centrul comercial al zonei. Un grup de turisti francezi au avut amabilitatea sa ma ia in carnoo-ul lor si sa ma lase in satul Palimbei, la 2 ore in jos pe rau.

Palimbei este un sat ce are doua haus tambaran impresionante, construite si intretinute de cele doua clanuri. Pilonii unei vechi case a spiritelor se pastreaza in vatra satului. A fost distrusa de bombardament american in al doilea razboi mondial, pentru ca aici s-au ascuns soldati japonezi. In Palimbei se practica periodic initieri ale baietilor si toti parintii cu care am vorbit spera sa stranga bani pentru ceremonia fiecarui fiu. In cadrul initierilor, baietii se aduna zilnic in haus tambaran, iar parintii, „preotul” casei spiritelor si batranii comunitatii le explica traditiile, regulile clanului si tot ceea ce trebuie sa stie pentru a trai pe Sepik. La finalul ceremoniilor si „training-ului”, li se cresteaza pielea de pe picioare, maini si spate si, dupa un tratament cu ulei de palmier, aceasta ia forma unor solzi de crocodil. Localnicii mi-au explicat ca, prin crestarea pielii, se elimina sangele matern. Baiatul devine barbat si membru deplin al clanului. Pilonii de la intrarea si iesirea din haus tambaran reprezinta femei cu sira spinarii in forma de crocodil si vaginul deschis – initiatii sunt renascuti in interiorul clanului.

Am dormit la Benny, un localnic simpatic, timid si linistit, cu spatele in forma de crocodil. Familia sa plina de copii si nepoti traieste in trei case pe malul Sepik-ului. Timp de cateva zile am stat alaturi de ei si mi-am facut o idee asupra ce inseamna viata pe fluviu, am vazut cum gandesc si lucreaza oamenii, ce mananca, cu ce isi umplu timpul in ritmul lent dintr-un loc izolat, unde nu se intampla nimic atunci cand nu e razboi tribal. M-am scaldat in Sepik, am cutreierat prin sat descult, am mestecat nuci betel, am citit cu burta la soare si am invatat cum sa ma apar de tantari (=cu o matura de paie cu care imi baleiez non stop corpul, indiferent ce fac; acolo as fi vrut totusi sa fiu un mamifer cu o coada stufoasa). Pentru ca Benny l-a gazduit si ghidat in cercetarile sale pe antropologul francez Christian Coiffier, de la Muzeul Omului din Paris, m-am delectat cu un volum despre expeditia Koriganne, lasat de acesta cu dedicatie.

Viata este comunitara, Benny traieste alaturi de verisori, unchi, frati ai sotiei s.a.m.d. Intre altii l-am cunoscut pe Jakob, proprietarul unui guesthouse tribal la care trag grupurile de turisti, tip vesel si zgomotos, smecher afacerist local, vizibil mai dinamic decat restul satenilor. L-am cunoscut si pe Hugo, invatatorul satului, detinatorul singurului televizor din comunitate. Atunci cand primeste benzina din Pagwi pune generatorul in functiune. Toata lumea vine sa isi incarce celularele si sa vizioneze DVD-uri pirat aduse din Indonezia. La cinemateca tribala, inconjurata de focuri care ne-au afumat bine ca sa nu ne devoreze tantarii, am prins desene animate cu Cenusareasa si filmul Hercules. Insa toata lumea vorbea cu entuziasm de filmul de luna trecuta: Transformers.

Sotia lui Benny ne-a facut cea mai buna supa de peste, cu apa tulbure de Sepik, peste proaspat, banane, rosii, fasole si lapte de cocos, totul servit cu lipie gelatinoasa facuta din faina sago. Mirosul si gustul particular de sago (ca de legume stricate) nu este tolerat cu usurinta de straini, dar m-am obisnuit mancand zilnic si rugand-o sa mi le caleasca mai mult. Am incercat si carnea de crocodil afumata. Are un gust fad de pui elastic; nu ati pierdut nimic.

Haus tambaran din Palimbei

In Yentchen, satul vecin, am fost pentru a vizita piata de vineri, in care localnicii din inland vin sa faca troc cu faina de sago contra peste si pui de crocodil de pe Sepik. Am facut o excursie si in satul vecin Kanganamun, a carui imensa haus tambaran, inca folositaa pentru initieri, a fost inventariata de Ministerul Culturii din Papua Noua Guinee. Sculpturile, picturile si obiectele rituale au fost declarate proprietate a patrimoniului national intr-un efort tardiv de a preveni vanzarea acestora catre straini. Ca si in Palimbei, insa, localnicii expun o impresionanta colectie de sculpturi realizate recent pentru vizitatori. Iubitorii de arta sau simplii turisti vin in continuare aici pentru achizitii. Sepik-ul este cel mai bun loc pentru arta tribala pe care l-am intalnit pana acum la tropice.

Dupa cateva zile am simtit ca am vazut destul. Ritmul de chill de pe rau este suficient cateva nopti, iar trupul mi-a fost epuizat de tantari. Am lasat o suma de bani familiei, am spus la revedere noilor amici din sat si mi-am continuat calatoria pe rau catre festivalul crocodililor din Ambunti.

Un nepot al lui Benny imi arata rezultatul initierii. Inainte taieturile se faceau cu un bat ascutit de bambus, acum se fac cu lama de ras

Galerie foto Sumundo

Galerie foto Apangai

Galerie foto Palimbei, Kanganamun, Yentchen

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
2 comentarii la “Oameni crocodil in case ale spiritelor”
  1. […] « Oameni crocodil in case ale spiritelor […]

  2. […] Insula Java. Indonezia. Pun online filmarile de pe fluviul Sepik. A fost probabil cea mai interesanta calatorie in mainland-ul New Guinea. Iar pentru ca am fost ca […]

  3.  
Adaugă un comentariu: