Pin It

Itinerariul meu in Papua indoneziana. Avion (rosu), Vapor (albastru)

WEWAK. Insula New Guinea. Papua Noua Guinee. Am intrat deja pe teritoriul Papua Noua Guinee. Am doua zile de ragaz in micul port tropical Wewak pentru a ma documenta asupra itinerariului pe fluviul Sepik. Acum sunt intr-un fel de magazie prafuita a EBCEvangelical Brothers of Christ. Am primit panza de tantari, un claxon cu gaz din care sa sun, daca intra banditii, si o sticla cu apa rece. Notez cateva impresii generale despre partea indoneziana a insulei, in care am petrecut mai bine de o luna.

De la Sabang si pan’ la Merauke

Itinerariul planificat initial s-a schimbat pe parcurs. Atat datorita conditiilor meteo, cat si faptului ca am vazut cum functioneaza lucrurile si am capatat incredere ca pot merge in locuri pe care anterior nu le-am luat in calcul. Am ajuns pana la Merauke, cel mai indepartat oras din Indonezia, simbol national important si, de zeci de ani, o ampla colonie javaneza.

Titlul de mai sus citeaza un arhicunoscut vers patriotic indonezian, detestat de papuani, care vorbeste de o tara mare, in care insulele se aliniaza in unitate de la Sabang (orasul sumatran cel mai nord-vestic, in Pulau Weh/Insula Weh) si pana la Merauke (orasul cel mai sud-estic, in Papua). Sintagma ii apartine primului presedinte indonezian, Sukarno, al carui crez nationalist a fost perfect sintetizat astfel.

Am intrat in Papua prin Sorong, un oras de imigranti din Sulawesi, Maluku, Java si papuani (am scris aici). Dupa Jayapura, este probabil cel mai amestecat oras papuan. Cu un ferry Pelni am mers spre sud in Fak-Fak, o enclava musulmana, marturie istorica a primelor contacte intre Papua si insulele vecine (am scris aici). M-am reintors in Sorong cu alt ferry Pelni si am zburat in cealalta parte a „capului pasarii”, la Manokwari. Locul este cunoscut pretutindeni in Papua drept poarta de intrare a Evangheliei, datorita misionarilor germani care au poposit aici in 1855. Dupa o excursie de cateva zile in Muntii Arfak (am scris aici), am zburat in Sentani pentru a-l intalni pe Ted. Am petrecut impreuna 10 zile in Wamena cu o excursie in satele tribale din Valea Baliem si Valea Mugi (am scris aici). Ted a plecat inapoi spre Singapore, via Sulawesi, iar eu am luat un zbor la intamplare catre Dekai. De acolo am parcurs mlastinile Asmat cu un mic vapor cargo, catre capitala pe stalpi de lemn a regiunii, Agats (am scris aici). Un ferry Pelni m-a dus in Timika, cel mai important centru minier din Papua, loc cunoscut pentru o nesfarsita lista de abuzuri ale companiei americane Freeport PT si atacuri teroriste puse pe seama separatistilor papuani. Am zburat inapoi in Sentani, iar de acolo in Merauke, pentru cateva zile de relaxare in acest capat de lume (indoneziana), intr-un climat de savana si in familiarul univers javanez. Inapoi in Sentani si apoi am trecut granita in Papua Noua Guinee.

Mi-am facut asadar, o idee, asupra a ceea ce se intampla in Papua, acest „colt de Africa” dintr-o Indonezie care ramane reprezentativa pentru sintagma „lumea a treia”.

O scurta istorie a partii indoneziene din Papua

Numele insulei s-a impus datorita navigatorilor portughezi, care au preluat expresia cu care negutatorii malay numeau oamenii de aici „papu wah” (=cei cu parul carliontat). Initial parte a Indiilor Olandeze, Papua nu a facut obiectul transferului de putere intre colonialistii europeni si noul stat condus de Sukarno. Dincolo de interesele economice si strategice, argumentul principal a fost diferenta de fond intre culturile din Papua si cele din restul Indiilor Olandeze (argumentul rasial neavand mare cautare dupa al doilea razboi mondial).

Imediat dupa terminarea razboiului, Olanda a initiat o campanie de pregatire a unei clase de lideri papuani care sa construiasca un nou stat, cu independenta planificata pentru anii ’70. S-a creat un imn national, un steag papuan („The morning star”) si s-au pus bazele unei ideologii nationaliste papuane. In fata unei invazii militare indoneziene si la presiunea Statelor Unite, Olanda a cedat, in 1962, controlul jumatatii de insula catre Indonezia, aceasta angajandu-se sa organizeze, sub tutela ONU, un referendum. Simulacrul ce a avut loc in 1969 a adus la Jakarta peste 1025 de sefi tribali care, sub presiune militara si cu membrii ai familiei cu pistolul la tampla, au votat public si in unanimitate uniunea cu Indonezia. Pentru papuani momentul ramane o pata neagra a istoriei si inceputul unui lung sir de abuzuri ale administratiei si armatei indoneziene. Pana in prezent, principala revendicare morala pe care papuanii o cer de la Indonezia este sa recunoasca faptul ca integrarea s-a facut fara consimtamantul autohtonilor.

Dupa caderea dictaturii lui Suharto, diverse organizatii papuane, cu un larg suport de masa, au incercat cererea independentei, dupa modelul Timorului de Est. Majoritatea initiativelor s-au desfasurat pe cale pasnica, in cadrul legal indonezian. Au exista insa si conflicte armate, atentate teroriste si, in frenezia momentului, s-a mers pana la infiintarea unei politii papuane (cu 20 000 de oameni). Obtinerea de sustinere internationala a venit de la organizatii ale drepurilor omului si de la tari din Pacific ale aceluiasi areal cultural precum Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Vanuatu, Fiji sau Nauru.

Sentani. Mormantul lui Theys Eluays, cunoscut militant pentru independenta Papua. Asasinat de armata in 2001. Intr-un efort de reconciliere, mormantul este astazi plasat in parcul drepturilor omului din Sentani, in fata aeroportului

Ca urmare a presiunilor internationale si a deschiderii politice din Indonezia, Papua beneficiaza astazi de statut special autonom, administrativ si cultural. Este o ocazie de a-i integra pe papuani pe cale pasnica si de a le demonstra ca viitorul lor este alaturi de Indonezia (sau, ca daca Indonezia nu gestioneaza situatia, nimeni altcineva nu o va face). Autonomia de provincie este vazuta de catre diversi lideri papuani drept un prim pas spre o viitoare independenta nationala, iar de catre oamenii simpli, mult mai radicali, drept un compromis inacceptabil.

Cultura papuana

In Papua exista in prezent peste 3000 de structuri traditionale tribale si peste 250 de limbi locale – unele izolate – marturie a separarii istorice totale dintre comunitati. Exista, insa, trei arealuri culturale majore ce se suprapun geografiei din Papua – zonele de coasta (ex: Fak-Fak, Manokwari), zonele montane (ex: Valea Baliem), zona mlastinilor (Asmat). Pe langa diversitatea rasiala si culturala ce poate fi gasita in fiecare dintre acestea, in prezent s-a suprapus si cea religioasa. In vest, Kaimana, Fak-Fak, papuanii sunt musulmani, in sud-vest, in regiunea Asmat, sunt catolici. Marea majoritate, insa, sunt membri ai unor culte neo-protestante. Si toti la un loc au inca puternice traditii animiste de cult al stramosilor si al naturii. Mentalitatea de clan ramane puternica.

Contactul cu administratia indoneziana a fost pentru papuani, la fel ca si pentru timorezii de est, prima intalnire cu o forta de colonizare. Sub presedintia lui Suharto, politica si administratia s-au facut cu armata, obisnuita sa vaneze comunisti si sa faca ordine, dar nu sa trateze sefii de trib ca parteneri egali. Este inceputul unui lung proces de rezistenta spontana si neorganizata la noua ordine indoneziana, cu acte subversive, mergand de la simple proteste la sabotaje ori acte de terorism, vizand armata si politia. Principala forta de modernizare nu au fost, insa, nici olandezii, nici indonezienii, ci misionarii crestini.

Fenomenul transmigratiei (politica oficiala de amestec etnic a statului indonezian) si-a pus, de asemenea puternic amprenta, in ultimele patru decenii. 25% din populatia Papua este acum din alte provincii. Deja o noua generatie de non-papuani s-a nascut in Papua, devenind in egala masura “localnica”. Conditiile culturale si economice distincte din Papua au perpetuat, insa, un acut sentiment inegalitate, iar multi papuani, chiar si cei cu scoala, sunt vizibil complexati si defensivi.

Campanie electorala in Wamena. Doi politicieni locali (la costum si cu coroane tribale din pene de pasarea paradisului) vor voturile etnicilor Lani.

Coloniile de javanezi, etnici toraja si nelipsitii chinezi proprietari de magazine au adus dezvoltare economica, infrastructura, dar si enclavizare si stratificare sociala. O simpla plimbare printr-un sat sau oras papuan este elocventa – imigrantii au tot, inclusiv case trainice, bastinasii nu au nimic, in afara bordeielor. Exista un rasism latent al imigrantilor care ii privesc pe papuani drept primitivi si incapabili sa lucreze mai mult decat la carat nisip. Gluma cea mai des auzita este „aici in Papua sunt si mai multi urangutani decat in Kalimantan”. Unii au incercat sa imi explice ca, la fel ca si aborigenii australieni, papuanii sunt insuficient dezvoltati pentru a trece de la viata de membru al tribului la cea de cetatean de oras si provincie. Si ca nu pot gandi dincolo de prezent. Doua generatii nu sunt suficiente pentru a sterge mentalitatea de oameni care traiesc cu ce le da natura, nu cu ce le da economia de piata. Exista si un rasism al papuanilor care ii privesc pe imigranti drept invadatori care le-au luat tot ce aveau. Intr-un sat din Baliem, un taran mi-a spus „Orang Indonesia orang Asia, tanahku tanah Papua” (Indonezienii sunt asiatici, pamanul meu este papuan!).

Atitudinea Indoneziei fata de Papua

Memoria atrocitatilor comise de armata indoneziana este inca vie. Intr-un sat de langa lacurile Anggi, seful de clan mi-a povestit despre bombardamentele de aviatie care au ars toate satele din zona in anii ’60. Muntii Arfak au avut cea mai violenta rebeliune anti-indoneziana, imediat dupa „votul” integrarii, iar repercursiunea a fost pe masura. In Valea Baliem, am intalnit, din intamplare, impreuna cu Ted, pe un var al lui Benny Wenda (voce importanta a independentei Papua, exilat in prezent in Marea Britanie, acuzat de terorism, cautat si de Interpol). Acesta mi-a povestit despre gropile comune sapate de membrii armatei in satul Pyramid (Valea Baliem a fost un centru de rebeliuni anti-indoneziene si acte de terorism, pedepsele colective aplicate de militari fiind deosebit de violente). Mi-a povestit o scena atroce pe care a vazut-o, copil fiind, cu soldati care ii umileau pe tarani spunandu-le ca sunt canibali. Conform istorisirii acestuia, membrii in viata erau fortati sa manance parti taiate ale membrilor executati. O alta poveste, din anii 2000, am auzit-o de la un oficial javanez. Un punct de control al armatei a oprit un autobuz, impartind papuanii in dreapta si indonezienii in stanga. Papuanii au fost batuti pana nu s-au mai putut misca.

Un caz aparte al abuzurilor din Papua este gigantica mina Grasberg, proprietate a companiei americane Freeport PT. Aceasta exprima, in continuare, incapacitatea statului indonezian de a asigura ordinea in Papua. A fost primul contract semnat dupa integrarea Papua in Indonezia si de-abia in 1995 triburile Amungme au aflat ca au donat 1 milioane de hectare din teritoriul tribal. Am discutat cu un angajat al minei care mi-a spus ca toata lumea lucreaza cu frica. In fiecare luna un angajat este omorat (desi cifra oficiala este de 3 pe an). La fel ca in trecut, asasinatele sunt puse pe seama triburilor nemultumite sau pe seama miscarii de independenta OPM (termen generic in spatele caruia se pune orice problema). Versiunea careia toata lumea ii da crezare, insa, este aceea ca asasinatele sunt o forma de santaj ale unor grupuri corupte din armata, administratie si alte cercuri, ce primesc in continuare fonduri de securitate de la mina. Zona este intens militarizata. Soseaua de o ora din port pana in oras este inconjurata de cazarmi si baze militare. Inca de la inceputul proiectului, armata a primit subsidii foarte generoase direct de la mina, iar orice tentativa de intrerupere a acestora si relocalizare a trupelor rezulta intr-un nou val de asasinate menite a justifica protectia (prinderea de teroristi aduce, de asemenea, promotii).

Papua nu a fost singura provincie „cu probleme”. Timorul de Est, „integrat” in 1975, Banda Aceh, tinutul separatistilor musulmani, dar si Bali sau Maluku au avut conflicte cu fortele de centralizare ale statului indonezian. In aceste insule lucrurile s-au „rezolvat” intr-o forma sau alta (in Bali si Maluku s-a facut ordine cu armata, Timorul de Est a fost lasat sa se rupa, Aceh a primit statut autonom si reprezentativitate mai buna in conducerea Indoneziei).

Afis de promovare a activitatii guvernamentale.
Programul Respek “Construim Papua de la sat la oras”

Dupa patru decenii de lege militara, Indonezia a trecut in sfarsit la o politica mai pragmatica si civilizata. Presedintele Abdurahman Wahid (considerat cel mai „intelept” sef de stat de pana acum, acelasi care a dat si OK-ul pentru referendumul in Timor) a cerut scuze in numele Indoneziei fata de abuzurile si erorile comise in Papua. In prezent, politica oficiala a Indoneziei in Papua este relativ corecta (cel putin pe hartie), avand si o componenta rasial-culturala. Membrii administratiei provinciale si regionale din Papua trebuie sa fie etnici papuani (neoficial, insa, armata si politia raman indoneziene), iar in toate deciziile de interes public sunt consultati si sefii de clan/trib. Adat-ul (cutuma locala) nu mai este considerat primitiv si nici inamic al statului, ci complement al legislatiei.

Datorita bogatiilor solului, Papua este cel mai mare platitor de taxe la bugetul Indoneziei. Conform ultimelor legi aproximativ 80% din taxe se reintorc in Papua pentru dezvoltare regionala. Intr-o tara atat de corupta precum Indonezia, asta inseamna, insa, doar o vaca buna de muls pentru diversi baroni. Dupa ce acestia isi iau fiecare partea, banii se intorc, nefolositi, in banci din Jakarta, foarte putini ajungand in proiecte.

Imaginea Papua in Indonezia

Ar trebui sa il citez mai intai pe Oky, amic javanez din Solo care mi-a spus ca nu s-ar duce in Papua nici daca i s-ar plati biletul de avion. Sau sfatul prietenesc al proprietarei de warung unde mananc zilnic, tot in Solo „Orang Papua kasar sekali. Cepat marah, membunuh orang!” (Papuanii sunt foarte neciopliti. Se manie repede si omoara oameni). Conform mitologiei urbane javaneze, papuanii vin in Java doar pentru a colecta taxe de protectie si a teroriza oamenii cinstiti. Sau sfatul unui amic din Bali „Orang Papua masih makan manusia. Jangan ke sana!” (Papuanii inca mananca oameni. Sa nu mergi acolo!). Un oficial de la Jakarta, pe care l-am intalnit in Wamena, si pe care l-am rugat sa-mi spuna pe sleau ce crede despre situatie, mi-a zis ca din punctul lui de vedere Papua este o povara pentru bugetul tarii si ar trebui lasati sa se descurce singuri, adaugand si ca vor ajunge un stat catastrofa precum Timorul de Est ori Papua Noua Guinee. Coruptia din Papua este o gaura neagra prea mare, chiar si fata de coruptia obisnuita din Indonezia.

Mass-media nationala promoveaza o imagine idealizatoare a papuanilor. Acestia apar in reclame la produse alimentare, alergand veseli si puternici peste plaiuri. In orice documentar despre unitatea in diversitate a Indoneziei, apare si papuanul cu coroana din pene de pasarea paradisului care zambeste blajin si saluta vizitatorii dintr-un peisaj mirific.

Altminteri, echipa Persipura din capitala Papua, Jayapura, este campioana la fotbal a Indoneziei si motiv de mandrie nationala. Lotul, cu antrenor argentinian, a fost imbogatit cu alti fotbalisti „de culoare” din Ghana si Camerun. Pentru papuani, Persipura este, insa, un alt simbol identitar prin care le-o trag indonezienilor.

Tricouri Persipura, campioana a ligii indoneziene. Chipul lui Bob Marley in culorile echipei papuane.

In Papua, administratia si mass-media duc o propaganda sustinuta de exaltare a mandriei locale si de stergere a complexelor de inferioritate ale localnicilor. Postere motivational-patriotice sunt peste tot, iar Papua TV transmite zilnic lungi montaje despre frumusetea si unicitatea taramului papuan (cu mici paranteze indoneziene). Programul face parte dintr-un efort oficial de a crea papuanilor sentimentul ca sunt respectati si tratati ca egali ai celorlalte etnii din Indonezia.

Nationalismul papuan

Probabil cel mai surprinzator lucru pe care un vizitator il observa in Papua este o puternica constiinta identitara. Intr-o luna de calatorie prin Papua nu am intalnit nici un localnic – fie om cu scoala, fie taran simplu – care sa fie fericit in calitate de indonezian. Pe identitatea tribala s-a suprapus recent o identitate papuana, non-indoneziana. Fiecare are o versiune a faptelor, oamenii cu scoala vorbesc de coruptie si discriminare, taranii din Baliem sau Asmat spun ca asiaticii cu ochi oblici nu au ce cauta pe pamantul lor. Ideea este puternic inradacinata pentru ca realitatea economica se suprapune pe perceptia rasiala. Imigrantii detin totul, pana la mici magazine satesti. La incercarea mea de a argumenta ca, fara Indonezia, Papua nu se poate descurca in nici un domeniu, interlocutorii sunt inflexibili, trimitand la„abuzurile din trecut” si „inegalitatea din prezent”.

In Jayapura am stat de vorba cu doi papuani care, imediat dupa integrare, fugisera impreuna cu alte zeci de mii de oameni in Papua Noua Guinee. Dupa 40 de ani, statul indonezian i-a invitat sa se intoarca, reoferindu-le cetatenia. Erau dezamagiti, insa, de faptul ca un transmigrant din Java ori Sulawesi primeste beneficii, uneori chiar pamant si casa pentru a se instala in Papua, iar unui papuan intors in satul natal nu i se da nimic.

Nationalismul papuan este omniprezent. In case, localnicii obisnuiesc sa puna steagul papuan (ilegal), alaturi de steagul raggae cu frunza de marijuana si cel al Papua Noua Guinee – un fel de pamant al fagaduintei, o tara unde fratii papuani traiesc liberi. Culorile steagului se regasesc pe morminte, pe tricouri sau alte accesorii. Daca in trecut rezistenta papuana era localizata la sate, in prezent a cuprins si orasele. Studentii de la universitatile din Manokwari si Jayapura au, de asemenea, idei separatiste.

Fiind strain, localnicii au curaj sa imi spuna lucruri. Imi vine sa rad cand imi amintesc de un taran cu pusca care mesteca nuci betel pe marginea drumului, undeva in muntii Arfak. Cand m-a vazut s-a luminat la fata si a fost cuprins de entuziasm. Mi-a spus direct ca „Orang Papua mau merdeka. Orang Papua tidak senang dengan Indonesia” (Papuanii vor independenta, nu sunt fericiti cu Indonezia). Si apoi m-a intrebat daca il cunosc pe presedintele Obama. Neaparat sa ii spun sa trimita trupe care sa elibereze Papua.

In Merauke situatia a fost mai putin comica. Am intalnit doi indivizi dubiosi care s-au prezentat drept vanzatori de arme (ei m-au gasit pe mine, nu m-au crezut ca am venit doar ca turist gura-casca tocmai la Merauke). Dupa ce le-am spus ca nu ma intereseaza armament australian traficat din Papua Noua Guinee, si-au dat drumul la vorba si mi-au povestit ca spera ca intr-o zi papuanii se vor ridica – de aceea este necesar sa aduca armament in Papua. Iar cu maceta pe care o purta unul dintre ei mi-a aratat „uite-asa o sa tai javanezi”.

Intr-un sat din Valea Baliem, seful de trib mi-a povestit ca in fiecare an, de 1 decembrie, toti fiii comunitatii se reunesc si ridica steagul (separatist) papuan, canta imnul si se roaga pentru independenta. Nu m-a mirat sa intru intr-o biserica de sat si sa vad ca de la altar spre usa drumul este pictat in culorile steagului. Dupa fiecare slujba, credinciosii obisnuiesc sa se alinieze si sa iasa pe acest drum, pe sangele lui Iisus si pe calea libertatii.

Biserica dintr-un sat al Vaii Baliem. Pe podea sunt pictate culorile steagului.

Hip-hop identitar. Black Nation Persipura

An de an, la fiecare 1 decembrie in Papua se lasa cu victime, pentru ca oamenii se aduna public si ridica steagul, iar politia nu tolereaza situatia. In Manokwari, in curtea unei biserici am vazut chiar si un subversiv steag olandez. Pastorul mi-a spus ca a fost ridicat in timpul campionatului de fotbal din Africa de Sud, dar ca nu l-a mai dat jos pentru ca papuanii respecta Olanda, singura tara care a vrut sa ii ajute sa fie independenti.

Deci, cum este in Papua?

Cu toate aceste tragedii si traume, locul este foarte sigur si primitor pentru un strain. Marea majoritate a papuanilor sunt tarani, deci ospitalieri si pasnici. Zambetul timit cu care te primesc in sate sau cu care te saluta pe strada te cucereste. Cei care au calatorit in estul Indoneziei vor intalni acelasi stil de relatii umane ca in Timor sau Flores. Fata de politetea protocolara a javanezilor ori de ospitalitatea sufocanta a etnicilor toraja, papuanii comunica mult mai direct. Sunt temperamentali. Daca nu ii deranjezi, nu te deranjeaza, daca ii calci pe nervi, erup (si au maceta). Femeile fac misto de bule si multa galagie cand apari pe strada. Nu am fost in Africa, dar imi amintesc de femeile din cartierul african din Paris. La fel de pline de viata.

Orasele sunt la fel ca peste tot in Indonezia – mirosuri, warung-uri, gunoi, statui patriotice kitsch facute din ghips s.a.m.d. Siguranta la fel de ridicata. Nu exista nici o problema de securitate, cu exceptia locurilor unde se vinde alcool, in general interzis (din motive religioase neoprotestante). Zonele in care armata si politia inca nu au control (precum Ilaga, Mulia) sunt interzise strainilor. Nu am incercat sa merg acolo.

Valea Baliem isi merita locul intr-un Top 5 al atractiilor indoneziene pentru publicul larg, alaturi de Bali, Java Centrala, Toraja si Komodo. Lipsa de sosele face Papua ceva mai dificil accesibila, dar si efortul de a calatori aici isi are recompense. Intr-un interval de cinci saptamani am zburat de sapte ori si am urcat pe vapor de patru. Pentru cei care nu au flexibilitate cu transportul, recomand fara rezerve o vizita in Valea Baliem, daca nu pentru a admira o koteka „de la mama ei”, macar pentru un trekking prin peisaj montan fantastic si dormit pe paie in colibe.

Merauke. Femei simpatice vanzand banane, cartofi dulci si faina de palmier sago.

Wamena. Ziua initierii unor elevi papuani care au trecut in clasa 1 de liceu. De diverse varste, intre 14 si 25 de ani acestia poarta o uniforma vesela speciala pentru eveniment – bluze din sac de rafie, pe cap jumatati de mingi de tenis, iar in mana macete. In spate, coordonatoarea javaneza asigura ordinea si disciplina.
Poster in aeroportul din Timika. Dupa zeci de ani de ignorare a comunitatilor locale, mina americana detinuta de Freeport PT a lansat o campanie agresiva de promovare a drepturilor omului. Copii papuani fericiti cu eticheta Freeport PT
.

Galerie foto

.

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Adaugă un comentariu: