Pin It

Traseul meu prin sudul Timorului de Est: autostop si mers pe jos

JAKARTA. Insula Java. Indonezia. Sudul insulei a fost partea Timorului pe care mi-am dorit cel mai mult sa o vad. Pentru simplul motiv ca nu exista nici o informatie despre locuri. A meritat din plin tot efortul pe care l-am facut. Este zona cea mai frumoasa si linistita a Timorului de Est. Expatii nu dau pe acolo. Tinutul este greu accesibil chiar si pentru 4×4. Curiozitatea mi-a fost atatata si de faptul ca nici un localnic nu a fost in stare sa imi creioneze un profil al zonei. Am aflat totusi un lucru important: spre deosebire de sud-est, securitatea este OK in sud. Singura problema ramane absenta drumurilor in sezonul ploios. Toate albiile sunt umflate si nici un vehicul nu poate trece. Asta inseamna traversat de rauri si mers prin mlastini. Singura varianta de a traversa sudul este de a merge pe jos pe aceste portiuni, la fel ca localnicii, si de a te urca in orice vehicul trece pe portiunile cu drum.

Viqueque

Dupa Mundo Perdido si Loi Hunu (am scris aici) am ramas singur. Mi-am continuat calatoria prin Timorul de Est cu autostopul (nu aveam alte optiuni, oricum). Urmatoarea localitate, Viqueque, este mai degraba un sat de jungla, cutreierat de masini de politie ONU. O manastire catolica, un birou Timor Telecom (cu internet!) si o mica baza de politie ONU sunt cele mai animate locuri. Am tras la Motel Borala, care functioneaza ca benzinarie si magazin gospodaresc. In calitate de singur client, am primit cheia si cativa drugi cu care sa baricadez fiecare usa. A fost prima oara cand mi s-a facut frica. In fata magazinului au aparut cativa localnici cu mutre de “bad boy”, privind insistent cand la mine, cand la proprietarul motelului, care transpira in magazin cu mana pe sertarul cu bani. Cum apararea cea mai buna este atacul mi-am luat inima in dinti si m-am dus la acestia. Am incropit o conversatie in care i-am lasat sa inteleaga ca mai astept niste prieteni care vin cu o masina de politie ONU si ca ii rog sa ma anunte cand acestia apar. Au disparut imediat. Eu am adormit tarziu, cu doua bate in pat, dupa ce am instalat tot felul de obiecte zgomotoase la clante si ferestre.

Imi pare rau ca nu am avut o camera foto pe acest segment al traseului (celularul, cu care faceam fotografii, mi-a fost furat cand am dormit la politia de granita indoneziana). In centrul Viqueque am vazut cel mai tare monument “integrasi” indonezian. Ceea ce odinioara a fost simbol al Pancasilei si al eliberarii timorezilor de sub colonialismul portughez, a fost transformat de localnici in iesle de Craciun, pictata cu reni, nume de fotbalisti brazilieni si chipul lui Che Guevara.

Nu am intalnit nici un localnic care sa mearga in vest si nici unul care sa imi confirme starea drumurilor. M-am bazat exclusiv pe informatiile primite de la politistii australieni, care, nici ei, nu au traversat spre vest in sezonul ploios. Am reusit, totusi, sa aflu numele primelor doua sate Bicarin si Velolo, ambele in comuna Aitara.

Lautem. Copii venind de la scoala printre ruinele fortului portughez

Viqueque-Bicarin

Am parcurs segmentul ViquequeBicarin intr-un camion de constructii care transporta pietris la repararea unui drum. Exista doua camionete de pasageri pe zi dar nu am avut timp sa astept, altfel ma prindea noaptea pe drum. Multe lucruri in Timorul de Est sunt stranii. De exemplu faptul ca timp de doua ore am mers prin hartoape, iar la un moment dat, in mijlocul padurii am dat peste un santier unde se nivela drumul. In Bicarin am prins o animata piata de joi, cu tarani veniti de peste tot din sud, imbracati in costume traditionale. Am devenit atractia principala a pietei. Nu am avut de ales decat sa impart zambete si sa ma salut cu toata lumea.

Bicarin-Velolo

Dupa inca 30 de minute intr-o caruta cu bivoli am ajuns la ultimul sat din Aitara: Velolo. Peisajul este pitoresc. Munti in departare, campii cu vegetatie de savana si mlastini. Oamenii sunt imbracati in costume traditionale, desculti, cu turbane ciudate, iar unii umbla cu sulita, arcurile si cate un porc salbatic in spate. Desi tarabele satesti au Coca-Cola (omniprezenta in Timorul de Est) si chipsuri indoneziene, vanatoarea de animale salbatice se practica in continuare, neintrerupta de mii de ani. Foametea din perioada de inceput a ocupatiei indoneziene a intretinut relatia oamenilor cu padurea.

Aitara-Natarbora. Cum evitam crocodilii?

In anotimpul ploios, segmentul Aitara/VeloloNatarbora se parcurge pe jos, alternand traversarea de rauri (cel mai mare are adancime de 1m) cu mlastini, unde trebuie sa mergi descult – intri pana la genunchi. Am asteptat un grup de localnici si am traversat cu acestia prin locurile pe care ei le cunosc a nu fi periculoase. Le-am spus ca imi este frica de crocodili. Raspunsul lor a fost deopotriva amuzant si inspaimantator pentru omul fara gandire mitologica – crocodilii nu mananca decat oameni necinstiti. Daca ma simt curat la suflet pot trece fara frica, nu ma vor ataca. In Timorul de Est localnicii cred intr-un fel de karma legata de crocodili. Mi s-a povestit ca daca X iti omoara pe cineva din familie, mergi si hranesti crocodilii, care il vor pedepsi negresit pe X.

Casa si curte tipice pentru Timorul de Est

Natarbora-Betano

Dupa ultima mlastina, am parcurs cativa km pe jos prin savana pana in calmul sat Natarbora. Casele sunt rarefiate alternand gospodarii obisnuite cu ruine abandonate de case ca in Java, in care au locuit profesorii indonezieni si administratia. Alaturi de Maliana si Los Palos, Natarbora are una din cele trei scoli agricole ale Timorului de Est. De notat ca la Scoala Agricola din Natarbora exista un mic internat unde se poate dormi.

Comuna si imprejurimile sunt cel mai frumos loc pe care l-am vazut in Timorul de Est. Faptul ca zona a fost ocolita de razboiul civil, fiind indepartata, se oglindeste in chipurile senine ale oamenilor si in fiecare metru de ograda, drum ori gradina. Flori, multe flori, aranjate in curti, case curate, gazon natural, copii in uniforme curate venind pe biciclete de la scoala. Am gasit si cativa oameni cantand la chitara. M-a surprins si faptul ca fiecare familie poseda turme de vaci, semn ca zona este relativ prospera. Mai mult, este plin de case traditionale suspendate, frumos decorate cu sculpturi de lemn, oase de animale si impletituri de crengi uscate. Spre deosebire de satele din nord, aici inca exista rumah adat-uri, case de ceremonii unde comunitatile practica ritualuri traditionale. Am notat datele de an nou satesc, cand localnicii petrec cu dansuri, cantece si sacrificii de animale: intre 17 – 25 august.

Daca adaug si faptul ca exista numeroase plaje, se pot face excursii de trekking pe dealuri, iar drumurile de pamant sunt perfecte pentru biciclism – cred ca zona are un potential real de dezvoltare turistica. Insa, dupa ce vor fi trase drumuri de acces din capitala. In ceea ce ma priveste, cand ma voi intoarce in Timorul de Est, voi merge direct aici cu un cort.

Betano-Same

Intre Betano si Same am sarit intr-un camion de pasageri. Cei 25 de km pot fi parcursi in 30 min, insa soferul mi-a facut bucuria de a se opri intr-o curte pentru a incarca doi vitei. Am ramas doua ore privind la satenii care incercau sa rapuna cu lasourile niste biete patrupede. Seara am fost livrat in Same, inconjurat de miros de balegar si epuizat dupa o zi de mers pe jos si cu sangele supt de lipitori.

Same

Same este o localitate linistita, cu racoare de Busteni vara, inconjurata de munti si cu oameni normali. Dupa Baucau este, probabil cel mai frumos orasel din Timorul de Est.

Cateva monumente portugheze, manastiri si biserici catolice ajuta locul sa iasa din anonimatul timorez. Fete frumoase si elegante se plimba pe strada principala, iar prin curti am vazut oameni jucand badminton. Am cinat cu un francez, NGO agricol, care mi-a explicat de ce orasul arata atat de bine. Fiind la munte, departe de canicula si departe de zonele cu conflicte, a primit dintotdeauna o concentratie mare de expati NGO. Automat, acestia vin insotiti de politia ONU, aducand bani, proiecte de dezvoltare, joburi si securitate. Probabil, insa, ca prosperitatea locului este mai veche, legata de pasunile si terenurile agricole manoase din zona. Sau poate de faptul ca in Same locuiesc oameni de munte. Aici au avut loc constant rebeliuni anti-portugheze (cea a lui Boa Ventura din 1912 a intrat in istoria Timorului pentru baia de sange organizata de portughezi cu concursul triburilor mai sarace).

Umbland noaptea prin oras am auzit cateva riffuri de chitara iesind dintr-o biserica. Nu m-am abtinut sa-mi bag nasul si am facut cunostiinta cu formatia seminaristilor din oras. Repeta la fiecare doua zile. Folosesc aparatura bisericii pentru a invata cantece religioase si hituri rock. Fani Helloween, mi-au cantat A tale that wasn’t right. Apoi Faithfully de la Journey. Apoi am facut un mic jamsession cacofonic pe Eagle fly free si pe Roots, de la Sepultura. In Timorul de Est seminaristii catolici sunt singurii care invata muzica la scoala. Devin, inevitabil, rockeri. In Dili isi cumpara DVD-uri indoneziene pirat si invata cantecele privind artistii pe video.

Graffiti metalist in satul Osolata, langa Baucau

Same-Hotu Udo

De la Same la Suai se poate ajunge in varianta ocolita, spre muntii din nord, via Ainaro sau in varianta directa, la fel de lunga, via Hotu Udo si Casa. Podul de la sud de Same fiind rupt, raul trebuie trecut pe jos. Dincolo de mal sunt camioane de pasageri care fac traseul pana la Hotu Udo, o comuna pierduta intre dealuri.

Hotu Udo-Casa

De la Hotu Udo am coborat pe jos spre Casa, sat aflat la intersectia drumului dintre Dili si Suai, care are, teoretic, ceva trafic. Zona de dealuri si vai abrupte magnifica, dar saraca. Sentiment straniu de a traversa sate, cand toti localnicii se intrerup de la activitati uitandu-se in tacere la mine, la malai.

Casa-Zumalai

Intre Casa si Zumalai am intrat din nou in atmosfera depresiva a Timorului de Est. Este interesant cum, trecand intre diverse comune si arii tribale, atmosfera este atat de diferita. Aproximativ trei ore am mers pe jos, singur, sperand sa dau peste vreo masina. Caldura, praf, cate o coliba cu copii goi si gradini in semi-paragina. Liniste a naturii omniprezenta. Infrastructura zero. Drumul inseamna o singura banda, cu asfalt indonezian, plin de cratere si bolovani.

Zumalai-Suai

La Zumalai am prins cateva 4X4-uri, unul cu muncitori filipinezi care reparau un pod, altul cu NGO cubanezi care faceau ore de educatie medicala in sate, apoi cu agenti guvernamentali care instalau in Suai aparate de purificare a apei. Zona este animata, fiind singurul punct de trecere catre sud-est. Masinile trec prin vadul unui mare rau. Am avut norocul ca apa sa nu fie adanca.

Suai

Suai este un orasel avanpost in sud-vestul tribal si un punct sensibil la granita cu Indonezia. Pe zidurile manastirii din centru inca sunt desenate texte provocatoare (“Tidak mau bahasa portuges” = “Nu vreau limba portugheza“) si urari de Craciun “Selamat hari natal” cu capete de morti.

In Suai am dormit in casa parohiala a bisericii (intrata in istoria Timorului pentru masacrul facut aici de militiile pro-indoneziene). M-am dus direct la popa sa il intreb daca pot sa dorm in biserica. Am participat astfel si la consiliul parohial din Suai, care, in prezent, construieste o catedrala gotica (=ceea ce lipseste Timorului de Est, la fel ca si mancarea japoneza in Mundo Perdido). Oameni foarte primitori, mi-au dat merinde, pat, baie mandi, ventilator si am putut sa ma odihnesc. Am insistat sa accepte o donatie de 10$ pentru cheltuielile parohiei.

A doua zi m-am suit in autobuzul de Dili pentru traversarea insulei timp de 12 ore, cu tot cu atacuri de cord pe serpentinele surpate de la 2000 m ale muntelui Ramelau.

Intr-un scurt sumar, sudul Timorului de Est a insemnat pentru mine: natura deosebit de frumoasa, oameni linistiti si primitori, localnici cu sulite si purcei salbatici in spinare, seminaristi catolici metalisti, karma cu crocodili, santier de catedrala gotica, mult-mult mers pe jos, mlastini, flori, case ceremoniale, dealuri, munti si un capat de lume cu propria sa viata.

Serialul in care am consemnat impresii ale calatoriei prin Timorul de Est se incheie aici. Va multumesc pentru lectura.

Crocodilul este simbolul Timorului de Est

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , ,
Un comentariu la “Sudul necunoscut al Timorului de Est”
  1. […] Baliem, unde planuiesc un trekking loop printre sate de 10-14 zile. Dupa sudul Timorului de Est (am scris aici), unde am mers trei zile la rand, nu mi-am mai miscat prea mult fundul cu rucsacul in spate. […]

  2.  
Adaugă un comentariu: