Pin It

SOLO. Insula Java. Indonezia. Principalul motiv pentru care am rarit posturile in ultimele saptamani a fost nu faptul ca mi-a intrat laptopul in servis, ci oboseala. Ma confrunt cu insomnie si cu un soi de letargie stranie. Sunt zile in care ma trezesc ca o leguma si umblu pe la treburi ca bezmeticul. Ma intind epuizat, chiar si cand nu am facut mare lucru. Iar in noptile cu luna plina nu mai dorm deloc.

Nu sunt singurul. Si alti bule se plang de problema. Problema nu este noua, am avut-o si prin noiembrie, in ianuarie, iar acum revine. Pe drum in Flores si Timor nu am resimtit-o. Sau poate nu am avut timp si ragaz sa o percep.

Cauze posibile ale zombificarii:

* Meteorologia tropicala – caldura, umezeala, alternare brusca de ploaie extrema si caldura epuizanta. Fiecare individ se adapteaza diferit. Deocamdata schimbarea este continua pentru mine.

* Zgomotul ubicuu si perpetuu. Stiu – aici nu este India – dar adaptarea completa la asalt ramane dificila. Pe deasupra, fiind o tara tropicala, noaptea este deosebit de activa. In Indonezia linistea este rara. O gasesc numai in concertele de gamelan.

* Nutritia indoneziana. Mancarea indoneziana nu exceleaza in vitamine. Sunt multe zile in care mananc precum localnicii. Prea mult nasi goreng sau oribilul mi goreng (taietei instant amestecati in apa fierbinte cu frunze de mustar… mananca indonezienii intr-o veselie).

* Cultural fatigue (care, probabil, le inglobeaza pe toate cele anterioare).

Prioritatea este, evident, reluarea somnului. Momentan incerc cu ceva mai multa activitate fizica (inot) si cu remedii naturiste javaneze (traditionalele amestecuri de plante jamu). Stiu, insa, ca insomnia este, de cele mai multe ori, generata psihologic. Ma gandesc la cultural fatigue ca la principala cauza.

Ce este cultural fatigue?

O sa citez de pe pagina lui Andy Graham: “Cultural Fatigue is the physical and emotional exhaustion that almost invariably results from the infinite series of minute adjustments required for long-term survival in an alien culture. Living and working overseas generally requires that one must suspend his automatic evaluations and judgments, that he must supply new interpretations to seemingly familiar behavior and that he must demand of himself constant alterations in the style and content of his activity. Whether this process is conscious or unconscious, successful, or unsuccessful, it consumes an enormous amount of energy leaving the individual decidedly fatigued…” (extras din Cultural Frontiers of the Peace Corps)

Romania-Indonezia: soc cultural?

Romania-Indonezia: soc cultural?

Saptamana trecuta m-am trezit rastindu-ma la doi localnici care isi desfasurau obisnuitele hohote pe seama lui Big Bule. Le-am spus niste vorbe intr-o romaneasca de cartier. Rasul este omniprezent aici ca mijloc de comunicare de baza. Mai ales in situatii in care trebuie sa maschezi disconfortul (am fost la o inmormantare si toata lumea zambea) sau in care nu stii cum sa reactionezi (aparitia unui bule). Ca orice om cu pielea alba m-am obisnuit cu sutele de oameni care ma privesc si cu cei care rad. Dar in ultima vreme imi mai sare tandara.

Ieri cautam prin oras micul kampung Mangkubumen. Stiu ca nu ma pot baza pe ceea ce imi spune un singur interlocutor, de aceea trebuie sa intreb cat mai multi oameni si sa fac media. Multi raspund aleator, fiindu-le teama sa spuna ca nu stiu, altii fac doar o aproximare si o ofera cu convingere, altii pur si simplu au ideile lor despre ceea ce caut si ofera raspuns la alte intrebari. Toti cei pe care i-am intrebat si pe care i-am pus sa jure mi-au spus ca Mangkubumen se afla langa Mangkunegaran. Ajuns la Mangkunegaran am aflat ca am avut ghinion. Toti m-au faultat (cu 2 km distanta), gandindu-se ca ceea ce caut eu se afla langa alt loc care incepe cu aceleasi litere. Sunt obisnuit cu astfel de situatii si, oricum, sunt o persoana toleranta. Insa atunci am simtit cum toate sudalmile posibile isi cer eliberarea. Este genul de situatie cand simti nevoia de a te disocia de toti acesti straini.

Cu toate experientele pozitive de pana acum, ma regasesc in unele zile evitand interactiuni cu localnicii. Oboseala culturala cere blocarea noului. Nesfarsitele zambete carora m-am obisnuit sa le raspund mecanic, inhibitia fata de bule, lipsa de pragmatism, gandirea ilogica, frica de confruntare si caracterul duplicitar al indonezienilor isi adauga cate putin contributia la uzura personala.

Conform psihologilor (vezi aici si aici) am trecut de “luna de miere” a contactului cultural, iar acum ma aflu in faza de ostilitate si anxietate. Apare intotdeauna dupa cateva luni, ca urmare a eforturilor continue – constiente sau inconstiente – de integrare. Totusi, inca nu am inceput sa atac oameni.

Ma tratez.

Remediile pentru aceasta “cultural fatigue” sunt intuitive – respectarea unei rutine zilnice, timp petrecut singur ori cu alti bule si concentrarea pe proiecte personale (in cazul meu stat prin biblioteca ori planificat calatorii). In unele seri mai ascult inregistrari Radio Romania cu poezie sau teatru romanesc (din colectia amicului din Calarasi, C. Uluiteanu) sau audiobookuri Humanitas. Ajuta la moral.

Zgomotul indonezian

In lupta cu insomnia, un mare inamic este zgomotul indonezian de care nu scapi oriunde te duci. Are o compozitie specifica. Rafalele la volum maxim ale motoarelor de scuter sustin o bogata textura de chemari de muezini, cantece religioase neoprotestante, meciuri de fotbal din Champions League, rasete, slagare lirice indoneziene, cocosi potenti, ceremonii rurale saptamanale, in toate zarile. La unele am devenit imun (moschei, fotbal, muzica, streetfood), la altele imi este imposibil (motorete, cocosi).

Indonezia are o cultura stradala foarte sonora, ar trebui facut un doctorat pe aceasta tema. Vanzatorii ambulanti de mancare cutreiera strazile zi si noapte, fiecare avand un sistem specific de comunicare. Pe strada mea, spre exemplu, cumparatorii de mobila veche folosesc un amplificator low-fi cu boxe stricate. Trec in fiecare dimineata cu masina oferind un recital de poezie “industriala”. Vanzatorii de inghetata bat intr-un talger de metal, cei de sate suna clopoteii toata noaptea. Baiatul cu gogosi si-a pus la bicicleta un dinam care electrizeaza Lambada cu viteza cu care pedaleaza. Oamenii care vand supa de chiftele bakso folosesc trompeta-claxon. S.a.m.d.


Moscheea vecina. Cinci chemari pe zi, prima la 04:30 AM.
Imunitate sonica 100%.

Tamplarul din fata casei in care locuiesc. Incepe lucrul la 06:00.
Imunitate sonica 100% (daca nu baga fierastraul electric)

Pretutindeni in Indonezia se darama case si se construiesc altele noi. Santierele contribuie la zgomotul continuu.
Imunitate sonica: variabila

Motorul de pompare a apei de la parter. Functioneaza non stop la intervale de 2 ore.
Imunitate sonica: 100% (cu dopuri de urechi performante)

Pos Kamling este cabana din intersectia vecina unde se aduna echipele de nightwatch ale kampungului. Pe televizorul montat deasupra ferestrei se urmaresc toate campionatele europene intre 23:00 – 04:00.
Imunitate sonica: 100%

Indonezienii parcheaza motocicletele in hol. Obisnuiesc sa intre si sa iasa cu motorul pornit. Nu am reusit sa imi conving vecinii sa intre si sa iasa impingand motoreta.
Imunitate sonica: 0%

Comunitatea crestina Bethel. Rugaciunile incep la 05:00 dimineata, iar exercitiile de cor intre 22:00 – 01:00.
Imunitate sonica: 100%


Poza facuta la 06:30 in casa in care locuiesc.
Imunitate sonica: depinde de cantec

Pin It
Tags: , , , , , , , ,
4 comentarii la “A doua boala tropicala: zombificarea”
  1. clif says:

    Draga BB,

    Cred ca era doar o problema de timp sa ajungi la aceasta oboseala cronica, avand atat stres in jur, la care inca nu ai reusit sa te adaptezi. Macar stii despre ce e vorba… Ma gandesc cat efort subconstient depun localnicii pentru a face fata zilnic acestui deranj. Poate din cauza asta ajung la superstitii, reactii stereotipe etc. Ajung sa gandeasca mai putin, sa se framante mai putin, sa isi faca mai putine planuri…

    Somn usor,

    Liviu

  2. Dora says:

    Cred ca localnicii sunt imuni 100% cam la tot ce te inconjoara. Daca acolo au s-au nascut si au trait nu vad ce i-ar mai deranja. Asa cum eu am stat 18 ani in apartament cu fatza la bulevard si acum dupa alti aproape 18 ani nu m-as mai muta acolo nici sa mi se ofere casa gratuit 🙂

    Imi pare rau sa vad ca nu te poti odihni. Nu poti gasi alt loc de cazare?

    • Big Bule says:

      Buna Dora. Localnicii dorm oriunde si oricand. Indonezienii nu au ore de somn, masa. Mananca cand le e foame (intotdeauna singuri, cei mai multi nu au conceptul de masa de familie) si dorm cand le este somn. Pe strada vezi oameni care dorm, in magazine etc. Mi se intampla sa merg prin oras si sa vad pe unul care trage motoreta si se intinde pe un petec de iarba sa se culce, caci ii este somn 🙂

      Am reusit in cele din urma sa gestionez zgomotul, care este omniprezent, dupa cum am scris. Dopurile de urechi ma ajuta, la fel ca si orele de somn de la care nu ma abat. Important este sa te culci la 22, maxim 23, ca sa prinzi ore de somn pana la 6 dimineata cand incepe balamucul.

      In prezent sunt OK. Am stat aproape doua luni fara sa ma agit prea mult. Acum am plecat din nou intr-o mica excursie 🙂

  3. […] pentru pieile albe, asaltul de intrebari personale de la necunoscuti etc.), dar sper sa evit inca o faza de zombificare. Nu sunt neaparat motivat sa mai stau un an in Indonezia, dar viata este aici suficient de […]

  4.  
Adaugă un comentariu: