Pin It

LAMALERA. Insula Lembata. Indonezia. [ Scris pe 14 februarie ] Scriu dintr-un mic sat de pescari de balene. In sfarsit un loc in care este LINISTE. Aici nu cresc cocosi. Pentru localnici cele mai bune pasari se gasesc in ocean.  

Back to Indonesia

Am revenit in Indonezia acum cateva zile prin acelasi punct de frontiera – Batugade (Timorul de Est) / Motaain (Indonezia), locul unde mi s-a furat celularul (deci nu mai pot face fotografii o vreme). Pana si la granita sunt oameni care incearca sa faca un ban pe seama ta – copii cu pixuri care vor sa iti explice cum sa completezi un formular si tineri cu ojekul dispusi sa te transporte 1 km intre bariere. Aparitia unui bule genereaza un adevarat asalt. Am reusit sa ies din Timorul de Est, trecand prin aceasta masa de oameni calare pe capul meu („Mister! Mister! Mister! Ojek! Ojek!!!!!”) si cu toate stampilele in regula. Am mai trecut si de un filtru de femei incercand sa imi vanda banane (sunt persoane care cred ca o creanga cu 20 kg de banane este foarte folositoare unui bule cu rucsacul in spate!).

Doi jurnalisti din Timorul de Est m-au invitat in masina lor in drum spre Atambua. Un confort neasteptat – aer conditionat, muzica hard rock si oameni care au scos capul din Timor. Mergeau catre mica enclava Oecussi, a Timorului de Est, ca sa faca niste traininguri la corespondeti locali si sa le puna la punct reteaua de acces internet. Asemenea figuri sunt, in prezent, avantgarda societatii din Timorul de Est. Dincolo de toate criticile, oamenii scoliti de NGO-urile internationale sunt singurii care mai misca ceva in tara.

Mi-au facut pe loc propunerea sa dorm la ei in camera de hotel, cu conditia sa nu fiu homo – o ocazie excelenta de a dormi cu aer conditionat si pe un pat curat. I-a amuzat teribil faptul ca, in timp ce ei stau in camere de 35 $, eu ma targuiesc prin losmenuri infecte pentru a obtine un 4$ pe noapte.

Telugurita – Kalabahi

Am avut doua optiuni pentru continuarea calatoriei 1. Explorat satele din zonele Atambua si Kefa si intors la Kupang prin nord-vest-ul Timorului 2. Sarit in insula Alor si continuarea calatoriei din insula in insula spre Larantuka, Flores. Optiunea doi m-a atras mai mult, fiind interesat sa vad atmosfera din alte insule.

Micul arhipelag Alor

Micul arhipelag Alor

De mai bine de zece ani ferryboat-ul ASDP pleaca in fiecare miercuri, orele 10:00 din portul de pasageri Telugurita (si NU din terminalul de marfuri Atapupu, la 15 km distanta, dupa cum m-au informat absolut TOTI binevoitorii localnici – era sa pierd vaporul din aceasta cauza).

Mi-a placut calatoria. Marea a fost linistita. Am putut admira balene si delfini. Cativa membri ai echipajului m-au invitat in cabina de comanda si chiar m-au lasat sa conduc vaporul (de la timona si de la comanda electrica). Mi-au explicat cum se citeste aparatura de bord, indicatorii electronici si hartile maritime. In Indonezia poti face multe lucruri fun :)!

M-am conversat cu un fost militar javanez plecat din Timorul de Est in 1999. Mi-a povestit despre atmosfera intunecata a anului, cand, in urma votului pentru independenta, a inceput razboiul civil. Apoi am dat peste cativa localnici care au inteles ce ma intereseaza si mi-au furnizat informatii pretioase cu privire la situatia din Alor (le-am structurat la finalul acestui post). Am discutat despre regatele locale si sefii de clan. M-a surprins sa aflu ca cel mai puternic om din insula nu este un monarh ci un stapan al magiei negre in varsta de peste 100 de ani: Tomas Loban, fostul aghiotant al lui Sukarno.

Am ajuns in Kalabahi, singurul oras din Alor, la 20:00, cu doar trei ore intarziere, in mijlocul unei pane de curent generale. Cu ajutorul lampii Petzl am gasit un losmen de 50 000 (5,5$) si m-am culcat intr-o camera cu mirosuri dubioase venind de la bucataria unui warung.

Alor

Micul arhipelag Alor (cu cele doua insule principale Pantar si Alor si cu altele mai mici precum Pura sau Ternate) este fragmentat in peste 70 de limbi si dialecte, reprezentand tot atatea regate si clanuri locale. Majoritatea limbilor sunt inrudite cu cele din Papua si cu cele doua limbi non-austroneziene din Timorul de Est: fataluku si bunak. Diversitatea are cauze geografice, insula fiind o insiruire de piscuri vulcanice, coline si vai. Un fel de Caucaz.

Alor este cunoscuta ca fiind la granita uneia din cele mai mari intinderi de corali de pe planeta. Peisajul nu are rival – piscuri impadurite, plaje nesfarsite si insule vulcanice care rasar din marea perfect limpede. Se poate face diving cu pescuitorii de perle, se pot descoperi intinderi de corali, se pot vizita sate traditionale sau se poate sta cu burta la soare.

Exista unele tururi de specialitate, pentru scufundatori, care ajung prin zona. Am aflat ca ar exista chiar si o rezervatie pentru turistii care vin cu vaporul charter din Bali, stau pe fundul marii si apoi pleaca inapoi. Nu am ajuns, insa, decat pe insulita Kepa unde un cuplu de francezi si-au facut un mic guesthouse cu energie solara – La Petite Kepa – practic singurul loc pentru turistii obisnuiti in Alor. Pentru 15$ pe zi vizitatorii au la dispozitie o plaja perfecta, o coliba privata, o mica jungla si o mare ideala pentru snorkelling.

Nu am explorat deloc Alor. Timp de trei zile m-am odihnit in Kalabahi, citind, stand pe net si plimbandu-ma singur prin oras. Este curatel, plin de viata si de imigranti de peste tot din Indonezia. Am numarat cladiri religioase apartinand tuturor cultelor crestine de care am auzit – adventisti, penticostali, baptisti, luterani javanezi etc. Multi musulmani. Locul nu este tocmai rupt de lume. Are chiar si o universitate.

Pe strada, in Alor

Am avut un oarecare sentiment de vina ca ma aflu aici, la capatul Indoneziei si nu profit mai mult. Am fost insa prea obosit pentru a cutreiera sate traditionale. Am iesit intr-o zi pe strada cu intentia de a explora imprejurimile, la intamplare. Insa, pe drum, m-am razgandit si m-am asezat sub un bananier. In Indonezia, cand esti indecis, cel mai bine este sa astepti si sa lasi lucrurile sa se intample. Situatiile vin la tine fara invitatie.

Nu a durat mult si m-a abordat prima persoana. Luther, un tanar originar din Wamena, mijlocul izolat al insulei Papua. Timid, dar excitat de ideea de a-si exersa engleza. M-a invitat in orasul sau. Ca toti papuanii pe care i-am intalnit este si el pasionat de ideea a unui stat unificat papuan. „Papua is not Indonesia! We will be free! We can do like Timor Leste!”. Incerc sa il temperez spunandu-i ca, in curand, jumatate din populatia Papuei de vest va fi javaneza. „No chance!”. M-a invitat la Wamena sa vad lucrurile cu ochii mei. M-am bucurat, asadar, sa il cunosc. Intentionam deja sa merg acolo in iulie.

M-a lasat sub bananier, iar cateva minute mai tarziu m-a abordat David, un domn pe la 60 de ani, calare pe motocicleta. „– Hai la mine sa iei pranzul, am luat peste din piata, cum vrei sa ti-l faca nevasta-mea, rebus atau goreng, fiert sau prajit?”. „- Sunt vegetarian, nu mananc peste. OK, hai ca nu fac mofturi. Il mananc fiert, ayo, hai!”. M-a amuzat cat de direct m-a luat, asa ca m-am lasat pe mana dansului.

Am petrecut toata dupa-masa impreuna cu David si familia sa, in satul Mali la 30 min de Kalabahi. L-am cunoscut, astfel, pe primul civil indonezian care a pasit in Timorul de Est, imediat dupa invazia armata indoneziana, in decembrie 1975. Angajat ca functionar pentru a distribui orez soldatilor. Am ascultat povesti interesante din perioada ocupatiei. David este un aventurier local si o enciclopedie ambulanta de evenimente de peste tot din Indonezia. Acum are un mic birou de constructii si este multumit ca toti cei 10 copii sunt aranjati, unii plecati la Oxford, altii prin Australia, altii ramasi in sat sa se ocupe de gradina. Cu doi copii ai sai am facut o plimbare pe mare, cu barca, si pe plaja Mali – un loc adormit, sub cocotieri. I-am spus lui David ca intentionez sa il vizitez pe Tomas Loban, puternicul vrajitor. Lumea este mica, iar in Alor foarte mica. Aflu ca fiul dlui. Loban este prieten la catarama cu David. Totul se poate aranja.

Departe, undeva prin sud

Deja tot intrebasem pe strada in Kalabahi despre Tomas Loban. Versiunea pe care o dau localnicii este inspaimantatoare – omul are peste 100 de ani, este kepala desa (sef comunitar/primar) in Probu de cand lumea, si toti rivalii sai au murit subit. Mi s-a spus ca sunt nebun daca vreau sa merg acolo. Se spune ca intre 10 si 20 de oameni care au vrut sa-i ia locul au decedat din cauze neelucidate. Tomas stapaneste magia neagra, are o camera in care isi tine obiectele rituale si in care nimeni altcineva nu are voie sa intre – cei care au incercat au disparut pe vecie. Daca nu ii place de tine, dispari. Tomas Loban este protestant, dar are 16 neveste – copii, nepoti si stranepoti. Familia sa ocupa un intreg campung in Moru. A fost aghiotant al lui Sukarno, cu care se spune ca a practicat magia neagra. Amandoi aveau abilitati de translocatie, puteau face sa dispara obiecte, persoane, citeau gandurile, puteau genera combustie spontana.

In ziua urmatoare ma prezint in satul Probu, pierdut la trei ore distanta in sud, ca sa il cunosc pe dl. Loban. Batran, 93 de ani, cu bastonul, par alb si figura de om care a vazut multe. Politicos, cu povara varstei. Discutia nu este atat de interesanta pe cat am asteptat. Omul are insa o postura solemna. Are reticente la intrebarile mele sau poate varsta isi spune cuvantul. Nu discutam magie. Imi spune ca a stat cu Sukarno prin ’37. L-a cunoscut la Ende, in Flores, unde viitorul presedinte a fost exilat. Mi-l descrie drept un om patriot, cu fire artistica si clarvazatoare. Sukarno avea puteri speciale, in fond era un om special.

Il intreb daca este adevarat ca Sukarno a avut revelatia Pancasilei – ideologia nationalista a Indoneziei – sub copacul cu cinci crengi din mijlocul orasului Ende. Nu imi confirma, insa imi explica importanta citirii semnelor. A aflat, spre exemplu ca urma sa vin, datorita calului alb din curte care a alergat intr-un anumit fel cu o zi inainte. Nu exista magie de o culoare sau alta, exista doar magie. Daca studiezi si intelegi, o poti stapani. S.a.md.

Bem ceai adus de una dintre sotii. Il intreb despre ceea ce spun oamenii, ca dl. Tomas Loban nu calatorea niciodata cu avionul sau vaporul, ci se materializa direct in Jakarta sau Bogor, la mii de km distanta. Zambeste si raspunsul se pierde printr-o explicatie pe care nu o inteleg despre posibilitatea de a face lucrurile pe care le vrei. Asa o fi!

Orisicum, sunt multe lucruri pe care nu le intelegem. Cam atat din Alor!

PS: Cei care vin in Alor si vor experiente mai putin paranormale, pot face urmatoarele explorari, majoritatea sunt obiective neincluse in ghidurile turistice. Toate sunt sate traditionale, cu cultura tribala. Au rumah adat – case ceremoniale si talihutan – case specifice ridicate pe piloni. Este dificil sa obtii o harta sau sa gasesti informatii despre conditia drumurilor. Am reusit, totusi sa aflu cum sunt grupate aceste sate. Am organizat locurile in asa fel incat se pot face excursii de cate o zi catre fiecare grup.

  1. Takpala, Matalafang, Atengmelang
  2. Kopidil, Lawahing, Tulta, Monibang
  3. Alor Kecil, Alor Besar, Bampalola/Lakatuli (am fost in Alor Kecil si Besar – nu sunt foarte traditionale, dar au rumah adat si sunt pitoresti)
  4. Lerabain – satul este traditional si izolat in sud. Are cea mai veche moschee din Alor. Este teritoriul regelui musulman Nasruding Kinanggi, care are, insa, resedinta in Moru, la 30 min de Kalabahi. In Lerabain se poate ajunge in fiecare vineri cu o barca din port (20 000 rp), orele 08:00. Intoarcere cu ojek (100 000 rp / 4 ore), drum foarte prost sau cu camionul de dimineata (se poate dormi noaptea la kepala desa).
Pin It
Tags: , , , , , , , ,
Un comentariu la “Departe in Indonezia: in Alor cu unul si altul”
  1. […] Mi-am format propriile idei asupra subiectului pe baza materialor parcurse in Indonezia si Timorul de Est. Am avut sansa de a intalni persoane care au participat la momentele istoriei tarii. Mi-au furnizat informatii interesante diplomati indonezieni, membrii ai partidului Fretilin, personal al arhivelor nationale din Timorul de Est, angajati ONU, militanti pentru independenta in perioada Suharto, fosti luptatori de gherila, familii ale victimelor din perioada razboiului anti-indonezian si, peste tot pe unde am fost, oamenii obisnuiti pe care i-am cunoscut. In Timorul indonezian si in Alor am intalnit inclusiv fosti militari detasati, acum refugiati, si chiar pe primul civil indonezian care a pasit in Timorul de Est imediat dupa ocupatie (am scris aici). […]

  2.  
Adaugă un comentariu: