Pin It

Simbolul Timorului: saliva inrosita de nuci betel

Simbolul Timorului: saliva inrosita de nuci betel

KALABAHI. Insula Alor. Indonezia. [ scris pe 12 februarie ] Am iesit din Timor, dupa ce am vizitat atat partea indoneziana, cat si cea independenta. Despre cele 18 zile petrecute in Timorul de Est voi scrie cand ma intorc in Solo. Iertati defazarea, am fost numai pe drumuri in ultima vreme. Doresc, totusi, sa consemnez cateva impresii generale despre Timorul de vest, dat fiind ca nu multi calatori ajung pe acolo.

Timorul de Vest, intre animism si protestantism

Insula Timor se afla in extremitatea sud-estica a Indoneziei, parte a provinciei Nusa Tenggara, ce incepe din Lombok, la est de Bali. Din punct de vedere lingvistic, cultura insulei este punct de tranzit intre spatiul austronezian si cel trans-new guinea. Limbile vorbite aici sunt inrudite atat cu cele vorbite mai la nord si est (Flores, Sumba, Sumbawa etc.), cat si cu cele vorbite in Papua (si Alor). Cultura traditionala din Timor are unele elemente ce se regasesc in insulele vecine, cat si in traditiile aborigenilor din Australia.

Conform folclorului local, oamenii din Timor au fost creati de crocodili. Conform istoriei scrise, insula a fost descoperita de navigatorii chinezi si de catre cei din Sulawesi. Ulterior, portughezii au ocupat parti ale coastei, au inceput timide eforturi de conversie la catolicism si exploatare a lemnului de santal. Pe la finele secolului XIX, olandezii i-au impins pe portughezi in est si in mica enclava Oecussi, incepand o oarecare dezvoltare a principalelor asezaminte.

Insula Timor in arhipelag

Insula Timor in arhipelag

Dupa declaratia de independenta si expulzarea treptata a olandezilor, taietorii de capete din provincia Timor Barat (Timorul de Vest) s-au trezit cetateni indonezieni. Conversiile la protestantism ale populatiei s-au desfasurat pana prin anii ’70. Un pastor luteran cu care am discutat, nascut pagan si botezat la maturitate, era contrariat de faptul ca unii occidentali care ajung in Timor se declara fara religie sau fara biserica. Nu gasea acceptabil ca, dupa ce i-au convertit pe localnici, sa vina occidentali care ca nu mai cred in Iisus.

In prezent inca mai exista o comunitate animista (am scris aici, regele din Boti stie el ce stie). Altfel, un deal din sudul Timorului, de langa satul Kolbano este considerat de localnici drept locul unde s-a oprit arca lui Noe. M-a amuzat ca, in Kupang, doi tineri studenti au incercat sa imi demonstreze cu paralele etnografice ca oamenii din insula Rote ar fi urmasii evreilor convertiti la crestinism, fugiti inainte sa apara catolicismul si diverse erezii.

Mi s-a parut interesant ca sefii de trib si diversi sateni cu care am discutat mi-au spus ca „civilizarea” lor s-a petrecut nu ca urmare a conversiei la crestinism, ci prin obtinerea independentei Indoneziei. Aceasta i-a scapat de exploatarea coloniala si le-a permis, astfel, dezvoltarea. In Flores-ul catolic, insula vecina, nu veti auzi asa ceva. Istoric este ceva adevar aici. Taierea de capete si scalparea au fost interzise in Indonezia inca de la finele anilor ’50. Iar extinderea Indoneziei in teritoriu a avut doua componente, absente in perioada olandeza – drumuri si scoli. Insa, mai mult decat adevarul istoric, educatia patriotica primita de localnici isi spune cuvantul. Dincolo de tot felul de organizari tribale, regate locale, cutume arhaice rurale si ritualuri inchinate crocodililor, oamenii se considera 100% indonezieni si sunt cu ochii pe Jakarta.

Localnic in costum traditional. Piata din Niki Niki

Localnic in costum traditional. Piata din Niki Niki

Timorul de Vest pe harta calatorilor

Motivele pentru care provincia indoneziana Timor nu este vizitata sunt atat politice (recentul razboi civil din Timorul de Est), cat si practice. Viza de o luna pe care o primesc numerosi calatori care intra in Indonezia prin Java, Sumatra ori Bali nu le ajunge departe pana in Timor. Acestia au deja numeroase lucruri de vazut in Java, Bali, Sumatra, Sulawesi, Kalimantan, Lombok, Komodo s.a.m.d. Putinii calatori care, pana recent, inca mai treceau prin Timorul indonezian erau aceia care isi faceau visa-run-ul, intrand in Timorul de Est pentru a re-aplica pentru o viza indoneziana la ambasada din Dili. Iar apoi se intorceau rapid in Kupang pentru a zbura inapoi in Bali. Insa, de cand s-au introdus zboruri ieftine (79$) din Bali catre Timorul de Est, acestia nu mai au nici un motiv de a trece prin Timorul indonezian.

De altfel, peste tot unde am fost in Timorul indonezian mi s-a spus ca acum nu mai este ca inainte, adica anii ’80 sau inceput de ’90, cand tot Timorul era indonezian, iar pe aici treceau mici grupuri de australieni. Inca din anii ’60, Timorul s-a gasit pe traseul hippie. In lungul drum initiatic spre Londra, tinerii australieni faceau prima escala in Timorul Portughez apoi in Timorul indonezian, incepandu-si, astfel ascensiunea geografica si spirituala. Situatia s-a schimbat in urma ocupatiei Timorului de Est de catre Indonezia. Razboiul din anii ’70 si uciderea celor 4 jurnalisti australieni in Balibo au alungat calatorii pentru prima oara. Acestia au revenit in anii ’80, fiind alungati din nou in urma razboiului civil din Timorul de Est (1999 – 2003). Dupa pacificarea realizata cu ajutor international, incidentele din Atambua (2006) au inrautatit din nou imaginea Timorului indonezian. Patru voluntari ONU au fost ucisi de fugari din Timorul de Est, frustrati de ajutorul pe care Occidentul l-a dat miscarii de independenta.

Acum, situatia este OK. In prezent, Timorul indonezian este vizitat de cei care calatoresc in provincia NTT, Nusa Tenggara Timor, care include Komodo, Flores, Sumba, Timor, Solor, Alor si alte mici insule. Relansarea cursei din Australia (Darwin) catre Kupang, capitala Timorului indonezian, a deschis timid Timorul catre alti calatori.

Infrastructura in Timorul indonezian

In Timorul indonezian exista patru orase – Kupang, Soe, Kefamenanu si Atambua – toate legate de o sosea buna, cu hoteluri decente si racordate la internet. Fiecare poate fi o baza pentru explorari.

Inca de pe vremea lui Sukarno, Kupang a fost dezvoltat, strategic, drept capitala a provinciei Nusa Tenggara (ce include insulele din Lombok pana in Timor). S-au bagat bani in administratia locala, s-a adus personal javanez, s-au construit trei universitati, exista mass-media, iar, in prezent, aici traiesc 300 000 de locuitori. In ceea ce ma priveste, femeile din Timorul indonezian sunt cele mai atragatoare din vazute in Indonezia. Doamnele si fetele sunt si foarte elegante. In Kupang vine tot tineretul provinciei, daca vrea sa isi faca un rost. Strainii care isi cauta o sotie in Indonezia ar face bine sa caute aici.

Kupang-ul ramane insa lipsit de caracter si cu un plan urbanistic de neinteles. In multe privinte pare o strutocamila – are KFC si mall, dar este lipsit de iluminat public, are tineret cool, dar si mormane de gunoi gigant.

Soe si Kefa sunt orase mici, cu aspect de comuna (in Kefa exista, insa, o universitate). Aici strazile sunt pline de sateni in costume traditionale, scuipand saliva rosie. Multe figuri arhaice de tarani care isi traiesc viata in ritm meteorologic. Gaini, papornite, capre si o intreaga simfonie de „Hello Mister!” adresata oamenilor cu piele alba.

Atambua a fost pentru mine o surpriza, data fiind aparenta sa izolare. Orasul a fost in intregime dezvoltat de chinezi, probabil datorita proximitatii de grainta (aici vin timorezii de est sa isi cheltuie dolarii, si tot aici se poate cumpara ieftin si vinde scump dincolo). Orasul nu este murdar, este plin de supermarketuri, restaurante si cafenele simpatice, curate bec, are hoteluri cu trei stele si este mult mai asezat decat Kupang. Recomand oprirea in Atambua celor care ajung in Timor, in ciuda faimei proaste a locului.

Ce se poate face in Timor?

Kupang-ul poate fi folosit ca baza pentru explorat insulele Rote (relativ apreciata pentru surfing), Sabu, si coasta de nord-vest a Timorului, unde ma indoiesc ca ajung mai mult de 2-3 calatori anual.

Altfel, atractiile Timorului raman exclusiv naturale si rurale. Natura este deluroasa, existand si un pisc, Gunung Mutis de aproape 2500 m. Se pot face excursii de trekking nesfarsite, daca aveti o harta. Oamenii sunt prietenosi si va pot ajuta sa ajungeti undeva. Puteti dormi in orice sat, singura conditie este sa va prezentati la kepala desa, seful comunitatii, care, foarte probabil, va va invita sa dormiti in casa si sa mancati cu familia (la plecare, o donatie de 50 000 rp/5$ de persoana ar fi politicoasa).

Totem si antena parabolica

Totem si antena parabolica

Viata tribala a insulei este inca vie. Ceea ce nu s-a pastrat in Timorul de Est (unde structurile traditionale au fost distruse in urma ocupatiei si razboiului) se pastreaza in partea indoneziana.

Toate satele sunt traditionale, pline de bordeie rotunde sau case de lemn colorate. Contrastul urban-rural este puternic. Agricultura este destul de primitiva. Chiar daca au biserica, scoala si birou administrativ, oamenii dorm inca pe pamant, traiesc desculti si multi mananca orez cu fiertura de frunze trei mese pe zi. Satele sunt sarace, dar situatia nu este disperata. Este doar o problema de timp pana lucrurile se vor aseza. Ritmul actual al Indoneziei este unul ce impune dezvoltare.

Vizitatorul se poate opri oriunde. Cele cateva regate locale, mormintele din Niki Niki (am scris aici), satul animist Boti (aici), taietorii de capete din Tetaf (aici) sunt destinatii interesante. Exista, desigur, posibilitati de a vizita locurile intr-un SUV cu aer conditionat si ghid (cautati-l pe dl. Nesi Nope in Niki Niki sau pe Pae Nope in Soe, ambii va pot ajuta la unele expeditii etnografice, naturale sau ornitologice). Cel mai frumos ar fi sa luati autobuzele locale, sa va plimbati o ora facand ture prin oras in cautare de pasageri, apoi sa savurati inghesuiala, tirul de flegme rosii, mirosul de peste fermentat, fumatul in masina si muzica traditionala timor-pop amestecata cu balade rock si manele tiganesti (intre care obsedanta „Fericirea mea are un nume…”).

Pe langa locurile pe care le-am vazut si despre care am scris in ultimele posturi indraznesc sa adaug alte cateva locuri de posibil interese. Toate sunt sate traditionale cu o cultura tribala. Nu le-am vizitat, din lipsa de timp, dar am incredere in recomandarile competente ale dlui. Nesi Nope. In jurul Kefa aveti satele traditionale Maslete si Wafenesu, iar in jurul Atambua – Manulea, Betun, Haitimu si Besikama. Cei care ajung pe acolo este foarte posibil sa fie printre primii vizitatori.

Inchei incluzand un scurt review al zonei Kefa realizata de amicul meu Michael, ramas in partea indoneziana cand noi am trecut in Timorul de Est. Descrie foarte bine atmosfera din Timor. Michael a fost la prima astfel de calatorie de unul singur. Enjoy!

Sateni privind la trei bule

Sateni privind la trei bule

Friday 21 january:

Arrival in Kefa – walking to Losmen Kasih: from terminal back to main road, turn left and after 100 meters (real meters!) on the right side. Can’t miss, and if you do miss: it’s opposite the big protestant church. Enjoyed very much staying there. Not only because of the beautiful daughter(s) of the Losmen owner (with one I went to church with sunday at 7:00 am), but also because of the fact I was the first bule ever to stay there, and from that location it’s only 30 to 45 minutes walking to Maslete. I paid Rp50.000 per night (officially its Rp.65.000 per room per night, but I asked for and got a lower price coz I was alone).

Walking in afternoon to Maslete (started passing the big church at the right side). Made friends at a graveyard on the way to Maslete (in general: all people i met in TTU are very friendly!), walked to Maslete, stopping talking to everyone. It seems I was the first bule ever there (and for sure coming alone). All people spoke Bahasa. A lot of traditional houses, visit a little stone bakery-bussiness (ask for: batu merah), they were very willing to explain. People cutting bananaleaves. Up hill is were the rajah, king, lives (I didnt meet him). You can walk all through to the river (and you need to take the same road back, so don’t make enemies, haha!). Very great experience. The fact that i was alone helped my a lot I think.

Saturday 22 january: Daytrip to Temkesse

Early morning with bemo (from terminal Kefa) to Manafui. There was a market, smaller but also comparable to the one in Niki-Niki (ending around 12h already). Dont believe the Lonely Planet: even at marketdays there are no busses to Temkesse, only a bit more closer (the marketsite of Manafui is closer to Temkesse than the main road with busses/bemo’s to Kefa).

So I needed to charter a ojek there in Menafui (market). II found the nice ca 35yr old ojek driver named Oktovianus. Very skillful and friendly guy. Also In Temkesse he joined me all the time, and he could act a little like a translator, but that was hardly needed. So again: dont believe the Lonely Planet!!! They say: “dont go to Temkesse without guide because the people hardly speak Indonesian”. It is a big lie!!! Everyone there could speak bahasa and there was even a 20 year old girl who loves to speak English. Very impressive again village. Just go there, but I know you will anyway. But a little warning: there is something strange with some of the people. After taking the stone path up you reach the first huts. The people right there had no problem at all with me taking pictures of them. But when i wanted to take a picture of a kind of a totem, they said I had to pay Rp5.000 for that. Ok, i thought. But then before i wanted to continue to go ‘upstairs’ to the most of the other houses, they said I had to pay them Rp25.000 because they didnt have a Buku Teman (book for visitors), like the people upstairs (and they said that there, upstairs, I would had to pay another Rp50.000… So i thought: hmm, this will be a very expensive joke all together… I had the feeling these people ‘downstairs’ might had some problems with other villagers so they wanted to get some money for themselves. Even the little 8 year girl was very nasty with repeating the prices of 25 and 50 thousand I really had to pay… That moment i missed the mediation of a skilled guide, but of course he would be more expensive. I thought, I came all this way, so now I want to see all, so I just have to pay. I said: I’m just alone so I pay Rp 15.000 here. The leading man agreed (although the bitchy 8 yr child said: “Tidak, harus 25!”. “Upstairs” I later paid Rp 20.000 when writing  the  Buku Teman at the Kaisar’s (king) house. This Kaisar was very nice. I forgot to bring betel nuts. They like that, but the also like beer he told me, haha!

On the way back the ojek driver took me to his house to let me meet his family.

Temkesse: Just the trip with the ojek to Temkesse (about 30 min). Ojek price: from the market at Manafui to Temkesse and back I agreed on Rp 30.000, but in case I needed to go to the main road (where the busses go till a later time) I would pay him in total Rp 40.000. He did the last thing and I even give him Rp 50.000.

Evening: walking through Kefa to buy a flight ticket. Got help from a very friendly security at Bank BRI at the main road. Man called Pak Obby. During his office time, haha! He gave me lift to other bank (where my bankcard did work, to a appotheke where they sold flight tickets, to a nice warung makan, made me met his family, and brought me back to my losmen). He didnt even want me to pay him a drink. Good people! J

Sunday 23 january

7:00h am to Protestant church (other side of road Losmen Kasih). Interesting, quite Weterns-European service. A lot of song (choir, all people and 4-voice man close harmony). Together with the daughter of losmen owner. Very nice person. She teaches English in Kefa (but we only spoke Bahasa).

Went to University Kefa. Very small, strange, pretty poor. I had a student Jimy (20yr old biology student) as my guide. That was nice, he also showed me his kos. Very different student houses than Solo. There also was a boarding school nearby. Kids were very shy in beginning (especially pubergirls); they never had bule-visiters. But they got used to me and one girl in the end even played a song on a flute.

Pin It
Tags: , , , , , , , , ,
Adaugă un comentariu: