Pin It

Taietori de capete

Taietori de capete

INSULA JACO. Timorul de Est. [ scris pe 31 ian ] Continui cu impresii din calatorie. Am ramas putin in urma, la Timorul de vest. Acum ma aflu pe mica insula (nelocuita) din extrema estica a Timorului de Est. Sunt singur in Jaco. Am facut snorkelling, am cautat caprioare salbatice, iar acum m-am asezat sub un palmier pe plaja. Sunt inconjurat de „hermit crabs”, crabi care se muta din cochilie in cochilie. Toti merg din mare spre un tufis vecin, nu stiu de ce.

Transcriu notele pe care mi le-am facut acum mai bine de o saptamana.

Soe, inima Timorului indonezian

Zona din jurul actualului oras Soe a fost ultima parte a insulei cucerita de olandezi. Au si plantat un copac in piata, in 1936 “pohon Beatrix”, in cinstea reginei. Aici au supravietuit ultimii taietori de capete, a caror traditie razboinica a devenit ilegala dupa independenta din ’45, aici s-au facut ultimele conversii la protestantism, in anii ’70, si, tot aici, supravietuieste pana astazi ultimul trib animist din insula.

Calatorind in echipa de trei este dificil sa explorezi, pentru ca localnicii se intimideaza usor. In plus, fiind la curent cu faptul ca in unele comunitati din zona nu se vorbeste limba indoneziana am stabilit cu dl. Nesi Nope sa ne fie ghid si traducator. Am vizitat impreuna cu amicii Ionut si Michiel doua din cele mai conservative sate din Timor.

Intreaga zona este plina de case traditionale timoreze – un fel de bordeie de nuiele, acoperite cu frunze uscate de cocotier, fara ferestre si cu intrari mici, ca pentru hobbiti. Societatea are inca amprenta organizarii tribale, iar modul de viata al unora nu s-a schimbat de multe sute de ani, poate chiar de mii. In ritmul actual al dezvoltarii Indoneziei, insa, este posibil ca aceste lucruri sa dispara in 10 – 20 de ani.

Tribul None din satul Tetaf

La aproximativ 1 km pe jos de la drumul asfaltat dintre Soe si Niki Niki se gaseste satul Tetaf. Am mers pe jos pe un drum de noroi, printre copaci de papaya si porumb. Pamant rosu. Multe case traditionale.

Casa traditionala

Casa traditionala

Aici traieste tribul None, care a primit botezul protestant prin anii ’60-’70. Ultimele capete le-au taiat prin anii ’50. Un singur luptator din acea generatie mai traieste si astazi, batran si orb. Fiind membru al familiei sefului de clan, l-am cunoscut inca de cand am intrat in sat. Nevorbind insa limba indoneziana si fiind foarte varstnic, interactiunea s-a limitat la un schimb de politeturi si strangeri de mana.

In general, cand intri in asemenea sate trebuie sa mergi mai intai la seful comunitatii si sa ii ceri permisiunea de a vizita. Obiceiul local este ca musafirii in casa cuiva sa aduca nuci betel (siripinang in limba indoneziana). Localnicii adora sa le molfaie, amestecate cu frunzele acide ale unei plante si cu pulbere de roca, scuipand incontinuu saliva rosie. Musafirul ofera nuci betel si primeste la randul sau o tava cu nuci pentru a le incerca. Mestecatul de nuci betel este un ritual social raspandit peste tot in sud-est-ul Asiei. Exista si in Java, insa doar batranii il mai practica.

Am fost deja pregatiti din piata cu o punga plina de nuci betel si tulpini ale plantei acide (in sezonul ploios sunt mai bune decat frunzele). In casa sefului comunitatii None am oferit si primit nuci betel, iesind rapid in curte sa scuipam rafale de lichid rosu. Am facut cunostiinta cu fiul cel mai mare ale familiei conducatoare, care ne-a insotit la mestecat si inrosit pamantul. Vorbea limba indoneziana si am putut discuta direct cu acesta.

Am fost inconjurati de cateva zeci de copii desculti, cu mucii la nas, parul valvoi, negru sub unghii si tricouri extra-size. Au chipuri frumoase. Asemenea prezente fac deliciul fotografilor, care perpetueaza imaginea inocentei rurale din astfel de locuri. Copiii sunt, de regula, cei mai curajosi ambasadori ai comunitatilor rurale. Ei vin, te saluta, te ating pe picior, minunati de culoarea alba a pielii, iti dau cu pietre in cap sau iti sar in spate. Fiind insa insotiti de seful satului, au pastrat distanta, soptind totusi curiosi „bule, bule, bule…”.

Copii, copii, copii

Copii, copii, copii

Oua si placenta

Comunitatea are casele langa un vechi zid defensiv, construit din pietre printre care au fost plantati cactusi. Nu se poate trece. In acest loc se retrageau razboinicii clanului in conditiile unui atac din partea vecinilor. Sub un lopo traditional se planuiau expeditii de vanatoare de animale si de dusmani, se curatau pustile si se pregatea otrava pentru sageti. Astazi, aici se tin discutiile comunitatii, se imparte recolta si se mediaza conflicte. La evenimente importante precum nunti ori inmormantari se onoreaza stramosii fondatori ai tribului.

Fiul sefului explicand zidurile cu cactusi

Fiul sefului explicand zidurile cu cactusi

Fiul sefului ne-a prezentat cateva metode traditionale de chiromantie. Cea mai tare mi s-a parut ghicitul in oua crude. In trecut, daca acestea aveau urme de sange, razboinicii nu plecau la lupta, altfel mergeau cu incredere. Conform interlocutorului, aceasta metoda nu are cum sa dea niciodata gres. Ouale spun intotdeauna adevarul. Astazi, aceste metode sunt folosite numai in situatii exceptionale.

Am cunoscut-o si pe moasa comunitatii, o femeie in varsta de aproximativ 60 de ani care a primit de la mama ei tainele nasterii. Ne-a invitat in bordeiul sau. Am intrat pe genunchi si ne-am asezat pe un bustean acoperit cu zeci de insecte ale caror exoschelete au pocnit sub fundurile noastre. Dupa standardele de igiena ale planetei locul este nelocuibil. Ce s-o mai ocolesc – este de-a dreptul insalubru. De altfel, autoritatile locale ii tot bat la cap pe oameni sa se mute in casele de caramida construite cu fonduri locale langa unele bordeie. Nimeni nu vrea. Acolo se simt ei bine, in bordeiul afumat si plin de insecte. Acolo dorm cel mai bine, acolo se simt in siguranta, acolo este cald, acolo nu intra animalele salbatice, acolo se pastreaza stiuletii de porumb, inegriti de foc si copti incet pe parcursul anului, acolo nu sunt tantari si mancarea iese mai buna, acolo s-au nascut si acolo mor. Casele de caramida sunt doar case de zi, pentru lucru, neprimitoare.

Parul alb valvoi si gura inrosita de la betel o fac sa para o vrajitoare, insa dupa cateva politeturi schimbate prin traducator ne-a zambit timid. Este o taranca obisnuita, ca toate celelalte femei din sat. Ne-a spus ca de cand este mica a ajutat-o pe mama ei. Toti copiii regiunii se nasc prin mainile ei. Dl. Nesi Nope ne-a explicat si faptul ca moasa nu a avut nici un caz de copil mort la nastere, lucru nemaiauzit la moasele din Timor. Am intrebat-o care este secretul. Raspunsul m-a surprins. Ingroparea placentelor nou-nascutilor pe teritoriul satului, in jurul lopo-urilor. Un ritual vechi care ii da putere si protejeaza comunitatea.

Am iesit din sat pe acelasi drum, mestecand nuci betel, scuipand saliva rosie si urmati de cardul de copii din sat. Toti sunt dati la scoala, insa numai de prin clasa a cincea vorbesc limba indoneziana.

Ajunsi la sosea, ni s-a parut ca microbuzul plin de gaini, purcei si papornite, cu boxele duduind a turbo-folk javenez este un ascensor catre civilizatie.

Moasa satului in bordei

Moasa satului in bordei

Nucile betel se mesteca cel mai bine cu acest praf

Nucile betel se mesteca cel mai bine cu acest praf

Porumb afumat luni de zile in bordei

Porumb afumat luni de zile in bordei

Satean

Satean

Copil in usa casei

Copil in usa casei

Copil si catel

Copil si catel

Satean din tribul None

Satean din tribul None

Casa si copac

Casa si copac

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,
5 comentarii la “None, ultimii taietori de capete din Timor”
  1. Tobogane says:

    saracutii, in ce conditii traiesc

    • The Big Bule says:

      Copiii de aici nu au mari probleme. Toti merg la scoala jumatate de zi, au mancare si haine. Traiesc vieti simple, dar nu sufera.

      Toata ziua se joaca. In cultura locala nu sunt pusi la munca. Un copil dintr-un sat romanesc trudeste mai mult decat un copil din Timor. Probabil este batut si mai mult. Aici toti stau claie gramada prin curte, in copaci, ori calare peste parinti si se alearga toata ziua.

      Oportunitatile nu sunt multe, decat sa isi faca o casa langa parinti si sa se casatoreasca cu o fata din sat, atunci cand sunt mari. Viata nu este complexa aici.

      Dar in rest, au copilarii fericite. Au o singura responsabilitate – joaca!

  2. Andreea says:

    Poate e o intrebare banala 🙂 Dar de ce afuma porumbul ?

    • The Big Bule says:

      Am intrebat si eu acelasi lucru. Am primit doua raspunsuri:
      – Asa este din mosi-stramosi in colibele noastre. Tinem porumbul atarnat de tavan.
      – Dupa luni de afumare porumbul se mananca. E gustos.

      Nu am avut chef sa cer sa gust, aveam deja stomacul aranjat de la nucile de betel inghitite 🙂

  3. […] pe care le-am vizitat in Flores (tribul Wae Rebo ori Bena) sau Timor (taietorii de capete Tetaf, animistii din Boti), comunitatile Baduy au o situatie economica relativ buna. Baduy sunt cunoscuti […]

  4.  
Adaugă un comentariu: