Pin It

Flores

Flores

RUTENG. Insula Flores. Indonezia. [scris pe 25 dec] Am avut parte de un Ajun interesant. O dimineata ploioasa, rece si mohorata, in care eram nehotarat daca sa plec prin satele vecine sau sa trec in orasul urmator, s-a transformat intr-o mica expeditie de doua zile in inima tinutului manggarai, culminata de o noapte petrecuta intr-un sat tribal din creierii muntilor.

Orasul Ruteng. 23 decembrie. M-am trezit dis de dimineata ca sa merg la slujba catolica de ora 05:30 impreuna cu Hobart, un baiat cunoscut la hotel (manggarai casatorit in insulele Maluku, a venit sa isi revada familia in Flores). Ceata, frig si ploaie. Orasul este la altitudine ridicata si inconjurat de munti. Un fel de Busteni. La 06:30 am plecat impreuna spre terminalul de autobuze sa intrebam ce optiuni de transport am spre satele Todo, Welo si Wae Rebo, despre care am citit pe forumul Lonely Planet ca ar fi aproape de oras si interesante pentru o scurta excursie. Nimeni nu a fost in stare sa imi spuna nimic. Sa astept eventual. Insa eu ma grabesc, ca sa ma intorc in Ruteng la pranz sa prind rata de Bejawa.

La sugestia lui Hoba am sarit intr-un bemo (microbuz) catre o comuna vecina, Cancar, ce are un mic terminal de camioane de transport public. Spre Todo nu am gasit nimic, iar de Welo si Wae Rebo nu a auzit nimeni. Nu m-a mirat, oamenii de pe aici nu stiu mai nimic despre ce se intampla dincolo de oras, comuna sau parohia de care apartin. In Cancar am fost rapid inconjurat de gura-casca si de soferi de ojek interesati sa isi ofere serviciile. „Unde vrei? La Todo si Wae Rebo, dus-intors! 500 000 rp! Nu multumesc, pot sa ofer maxim 70 000 + benzina!”. Prin indelungi parlamentari am cazut la intelegere cu singurul om dispus sa ma duca la Todo si Wae Rebo pentru 100 000 rp + 15 000 rp benzina (11,1$ + 1.6$) dus intors. Marsel. Problema era ca nici el nu a mai fost la Wae Rebo.

Dupa ce am pornit si am inceput sa intrebam lumea, am inteles si de ce nimeni nu stie despre Wae Rebo. Drumul ajunge doar pana la un sat numit Denge (3 ore), apoi poteca prin padure pe munte inca 3 ore pana la Wae Rebo. Sat izolat. Deci 12 ore. Daca ne intoarcem seara, inseamna ca urmatoarele doua zile raman in Ruteng. De Craciun nu misca nimic. Bun, nu am nimic de pierdut, sunt aici ca sa vad cum traiesc oamenii. Hai spre Wae Rebo!

Tinutul Manggarai

Casa tipica manggarai

Casa tipica manggarai

Calare pe motocicleta, in spatele lui Marsel. Satele de la sud de Ruteng, inspre mare, pana aproape de insula Mulas, sunt toate legate de un drum asfaltat ingust, dar bun. Asfaltul a fost pus de administratia indoneziana acum 3 ani, insa peste tot unde ne-am oprit in sate oamenii mi-au explicat ca drumul, podurile si multe canale au fost facute prin eforturile lui Pater Stanis (am scris aici). Este vorba de zeci de km de serpentine printre coline – o realizare remarcabila tinand cont cat de izolate geografic si cultural au fost comunitatile de aici (si unele inca mai sunt).

Trecand prin satele de manggarai m-a socat sa vad oameni care traiesc in conditii de-a dreptul neolitice. Case de chirpici si de bambus acoperite cu paie. O singura camera. Inauntru, podea de pamant impartita de cate 20 persoane. Lume desculta. Porci scaldandu-se in noroi langa case. Decorul fascinant de munte ce coboara lent spre ocean se completeaza cu detaliile copiilor goi alergand prin curte si al oamenilor care taie lemne, triaza nuci ori impletesc plante uscate.

In ultimii ani, guvernul indonezian s-a ocupat sa puna generatoare de curent solare, iar unii localnici si-au infipt in gradina parabolice. Insa asta nu schimba atmosfera de saracie si preistorie din multe sate.

Satul tribal din Wae Rebo

Wae Rebo sub ceata

Wae Rebo sub ceata

Am parcat in Denge, un mic sat cu parohie si scoala. Pe malul marii. De aici, drumul spre Wae Rebo este o poteca prin padure, peste cateva rauri, pe munte.

Urcusul a fost epuizant. Am terminat rezerva de apa, iar caldura tropicala m-a rapus. M-au salvat de la lesin cativa sateni manggarai care coborau sa vanda fructe in satele de pe coasta, iar, mai tarziu, un tanar a avut amabilitatea sa se duca pana la un izvor sa imi aduca apa proaspata. In cinci ore am parcurs un drum pe care localnicii il fac in trei. Nu exista decat doua poteci de acces catre sat, impracticabile atunci cand ploua.

Aparitia constructiilor tribale pe micul platou de dupa piscul muntelui este visul oricarui fotograf. Wae Rebo are patru rumah adat (case ale datinii), ce constituie inima micii comunitati. In Wae Rebo traieste o colectivitate de aproximativ 150 de oameni. Oficial catolici, acestia respecta cu sfintenie traditiile satului, asa cum au fost stabilite de stramosi. Cei care vorbesc bahasa indonesia, se considera indonezieni. Desi nu au acces la mass-media, s-au interesat de vizita sefului american in Jakarta si asteapta cu nerabdare rezultatul meciului Indonezia-Malaezia. Batranii, insa, nu cunosc alta lume decat cea din Wae Rebo si a satelor de pe coasta. M-am inteles cu ei prin traducator.

Am fost primit in principala casa rumah adat besar (marea casa a traditiei) de catre mama tua („mama varstnica”, sotia conducatorului simbolic al comunitatii). Am fost acceptat sa petrec noaptea in rumah adat. Constructia are patru etaje interioare cu opt camere conjugale in care locuiesc cupluri descendente patriliniar din cei opt stramosi fondatori ai satului. Copiii familiilor dorm impreuna pe podeaua casei, acolo unde am dormit si eu si Marsel. Batranii tot impreuna, in cealalta parte a casei. Spatiul principal, imens, serveste drept bucatarie colectiva, cat si intalnirilor intregului sat. Tot aici sunt tinute si instrumentele de ceremonii – gongurile, tobele si coarnele de taur. Cea mai importanta festivitate a satului este anul nou agricol, pe la mijlocul lunii noiembrie.

Istoria orala a satului Wae Rebo

Bunica, copii, catel

Bunica, copii, catel

Conversatia s-a intins pe mai multe ore, in care am baut ceai si am fost serviti de femeile din rumah adat cu orez si fierturi de frunze. Iata istoria satului, asa cum am inteles-o, discutand cu Petrus si Franciscus, doi locuitori ai rumah adat besar.

Satul a fost fondat acum mult timp de catre opt barbati manggarai. Acestia au cautat un platou in care sa isi poata forma o comunitate si unde sa isi aduca sotii. Au construit si prima casa rumah adat, cu opt camere. Conform obiceiului manggarai, aceste camere urmau sa fie mostenite de primii nou-nascuti barbati si sotiile acestora. Urmatorii trei copii de sex masculin ai fiecaruia dintre cei opt manggarai urmau sa locuiasca in alte trei rumah adat-uri, iar ceilalti sa isi construiasca case.

Olandezii au ajuns in sat si i-au evanghelizat. Bunicii generatiei actuale au fost primii sateni nascuti cu nume catolice. Prin anii ’70, Pater Stanis a ajuns si acesta pe acolo, locuind ceva timp cu satenii (cea mai apropiata biserica este pe coasta oceanului, in Denge, la 3 ore pe jos). Tot atunci s-a oficializat si proprietatea colectiva a satului asupra pamantului. Mi-au aratat actele. Fiecare familie stapaneste o parcela, dar nu are voie sa o instraineze decat prin acordul tuturor.

In anii ’90 antropologii internationali au descoperit comunitatea. Petrus mi-a povestit de o englezoaica, Catherine, care a trait cu ei timp de un an, studiindu-le obiceiurile, si de un fotograf japonez care a venit sa ii pozeze. Apoi alti cercetatori care au venit sa faca interviuri.

O studenta slovaca a trecut pe acolo pe la inceputul anilor 2000. Aceasta a devenit mai tarziu ghid si a inceput sa le livreze satenilor grupuri turistice de slovaci. Spre deosebire de restul Indoneziei, satenii din Wae Rebo nu te intreaba daca esti australian sau olandez, ci daca esti slovac. Ministerul turismului din Indonezia i-a inclus in patrimoniul UNESCO, a construit doua veceuri mandi in spatele rumah adat-ului, iar din 2009 satenii au devenit atractie turistica rurala a insulei Flores. Am consultat ceaslovul cu vizitatori, iar pe anul 2010 sunt al 324-lea calator care trece pe acolo si primul roman din istoria satului. Inaintea mea au trecut niste oficiali de la Jakarta, aterizati cu elicopterul, sa vada care mai este viata comunitatii. Singurul fiu al satului care stie limba engleza a devenit ghid oficial. Si-a facut un mic birou in satul Denge. In timpul vizitei mele am aflat ca plecase in Bali sa isi cumpere masina (primul proprietar de vehicul din istoria satului, probabil datorita comisioanelor de la turisti).

Vizita mea a fost o oarecare surpriza, pentru ca am sosit pe cont propriu, fara ghidul obligatoriu ce insoteste orice grup. Inca de cand am intrat in sat, copiii au inceput sa strige „turis, turis”. Nu au conceptul de bule, ci pe cel de turisti – grup de oameni albi care vin in sat, fac poze si apoi pleaca asa cum au venit.

Eu am plecat a doua zi, pe o ploaie marunta, dupa ce am facut o donatie de 100 000 rp (11,1$) mamei tua si mi-am inscris numele in caietul cu vizitatori ai micului trib Wae Rebo.

Todo: parohie catolica si ceremonii batute pe piele de om

Copii jucand fotbal in Todo, langa rumah adat

Copii jucand fotbal in Todo, langa rumah adat

De pe coasta sudica a insulei Flores se poate admira magnifica insula Mulas, aflata la cativa km in larg. Este locuita de trei comunitati musulmane, care au creat pe coasta Flores si un mic sat islamic numit Dintor. Am vorbit putin cu satenii. Am avut senzatia ca sunt tot atat de musulmani, pe cat sunt cei din Wae Rebo catolici.

Am oprit in alte doua sate – Narang si Todo. In ambele exista rumah-adat-uri langa care au fost construite si biserici catolice. In Todo, satul cel mai important si puternic al zonei, a fost creata o parohie (Pater Stanis a stat multi ani acolo). Satenii mi-au vorbit cu mare recunostiinta de Pater.

Rumah adat-ul din Todo este cel mai impresionant. Inconjurat de un platou de lespezi, are la intrare chiar si o colectie de vechi tunuri olandeze. Cand am ajuns acolo copiii satului jucau fotbal in noroiul de pe platoul cu mormintele megalitice ale stramosilor.

Principalul obiect ceremonial din rumah adat-ul din Todo este un gendang, o toba din piele de om cu puteri magice. Satenii mi-au spus ca acum multa vreme seful satului a vrut sa se insoare cu o frumoasa fata manggarai. Aceasta l-a refuzat, iar seful de trib a taiat-o si i-a tabacit pielea. Satenii cred ca atunci cand se bate toba se aude pana departe, in insula Sumbawa. Am batut si eu in toba, dar nu cred ca sunetul a depasit peretii rumah adat-ului. Marsel si o femeie din rumah adat au incercat sa ma convinga de contrariu.

De aici am plecat direct spre Ruteng pentru o binemeritata odihna de Craciun. Nemaiavand autobuze catre orasul urmator, am decis sa petrec sarbatoarea intr-un hotel frumusel, Rima, unde am fost singurul client. Orasul a fost, insa, animat de manggaraii frumos imbracati pentru biserica, de muzica religioasa data la maxim si de sute de artificii lansate catre cer.

Pin It
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,
3 comentarii la “Ajun de Craciun cu tribul manggarai din Wae Rebo”
  1. Cornelia says:

    Parca e o lume pierduta din Jules Vernes, sau Teleenciclopedia 🙂 Pozele sunt f reusite.

  2. […] deosebire de satele tribale “primitive” pe care le-am vizitat in Flores (tribul Wae Rebo ori Bena) sau Timor (taietorii de capete Tetaf, animistii din Boti), comunitatile Baduy au o […]

  3.  
Adaugă un comentariu: