Pin It

Familie

Familie

SOLO. Insula Java. Indonezia. Am petrecut vacanta de Lebaran (ce marcheaza terminarea Ramadanului) in cateva orase si sate din Java Centrala. Nu trebuie sa mai mentionez ca m-am bucurat enorm de ocazia de a sta in casele unor indonezieni si de a fi musafir intr-un asemenea moment al anului. Timp de o saptamana, am cunoscut persoane din diverse straturi ale societatii javaneze.

Mudik

Amicul meu, Sultan, m-a invitat in satul sau natal, undeva pe langa orasul Banjarnegara. Am calatorit impreuna cu Nina, prietena sa, careia ii sunt recunoscator pentru gasirea unor bilete de autobuz, in ultimul moment. In perioada Lebaranului, sistemul de transport indonezian este aproape paralizat datorita migratiei anuale, mudik, catre locurile de bastina. Se circula bara la bara, vehiculele sunt pline ochi, iar tarifele de transport cresc cu pana la 100%. Stirile arata imagini apocaliptice cu mii de oameni care dorm prin gari, calatoresc pe acoperisul autobuzelor sau lesina prin camioane.

Pentru echivalentul 10$, am parcurs drumul de 3 ore in 7, intr-o masina moderna cu 8 locuri, aer conditionat, scaune confortabile si cattering. Pretul este prohibitiv pentru multi indonezieni, ceilalti pasageri fiind toti localnici cu posibilitati, pentru care acest confort este unul normal.

Familia lui Sultan

Sultan locuieste intr-un sat tipic, din cate am vazut ulterior, pentru Java Centrala. Neavand inca o sotie (Nina este crestina, situatie fara iesire!),  sta cu parintii. Toate casele vecine, din stanga, dreapta, spate si de peste strada, fac parte din familie. Tatal sau este batak (din Sumatra), neam cunoscut pentru mentalitatea puternica de clan.

Mudik-ul anual aduce in casele familiei zeci de rude de peste tot din Indonezia. Timp de cateva zile, Sultan mi-a tot prezentat frati si surori pana cand am pierdut sirul si i-am cerut sa-mi faca o recapitulare. Mi-a explicat ca verii si verisoarele, de orice grad, sunt considerati tot frati si nu obisnuieste sa faca diferentiere. Datorita continuei fluctuatii de oameni care veneau si plecau am fost trimis in fiecare noapte in alta casa a familiei, primit cu ospitalitate si naturalete. Casele sunt oricum deschise, si pe parcursul zilei se intra, iese in toate directiile, lucru pe care l-am facut si eu. La tara, oamenii sunt mai timizi si mai putin invazivi decat intr-un oras precum Solo, insa, fantastic de prietenosi. Nu am simtit nevoie sa ma formalizez in nici o clipa si m-am simtit ca acasa, chiar daca nimeni nu vorbea engleza. Fiind binevenit in sanul familiei, am primit si eu un grad de rudenie: „om bule” (adica „unchiul bule”), joc de cuvinte care a facut deliciul celor mici („bule” inseamna „matusa” in limba locala, javaneza).

Am cunoscut astfel o serie de figuri, de diferse conditii sociale si intelectuale, de la mecanicul satului, taran javanez, timid, muncitor si cumsecade, pana la fratele judecator in Bali, exuberant si bogat, si de la cumnatul profesor de cultura islamica, dornic sa discute istorie europeana, pana la hotelierul din Jakarta care ma intreba daca pot sa-i ajut un membru al familiei sa emigreze in Romania.

Evenimentul central al intalnirii, desfasurata in jurul celor trei capi ai familiei, a fost o masa bogata, precedata de rugaciuni si urari de bine reciproce. Am adus si eu urari de bine din Romania si multumiri pentru ospitalitate. Am fost surprins cand, intr-una din zilele urmatoare, tatal lui Sultan mi-a spus ca s-a rugat pentru mine si pentru anul pe care il voi petrece in Indonezia.

Zilele petrecute in sat au trecut astfel repede – am umblat prin gradini, localitatile vecine, am avut timp si sa citesc (cumnatul, doctorand, mi-a imprumutat o serie de carti despre Indonezia si Islam), sa ma joc cu „nepotii” si sa studiez bahasa indonesia cu diverse generatii de javanezi.

Satul lui Sultan

Atmosfera satului mi-a placut foarte mult. Mi-a amintit de satele romanesti. Am fost sa cumpar lapte de la vecinul cu vaca, am vazut tarani lucrand pe ogor, altii cu carduri de ratze scoase in orezarii, am auzit toaca javaneza (un instrument de lemn pentru anuntat rugaciunea), am vazut o inmormantare, batrane iesite la poarta si copiii desculti jucandu-se in ploaie. Daca mai stateam cateva zile prindeam si o nunta.

M-a uimit infrastructura bine pusa la punct (toate drumurile asfaltate, canalizare, internet, microbuze cu circuit non stop in comuna), curatenia, casele frumoase, vopsite multicolor, pline de flori si garduri vii frumos taiate. Am vizitat scoala, gradinita, moscheea, moara de orez, monumentul independentei, bolovanii templului hindus descoperit in vatra satului, caminul cultural in stil javanez (cladire fara ziduri, cu acoperis monumental sustinut de piloni) si cooperativa, unde gasesti tot ceea ce se cere in spatiul rural indonezian, de la greble si lopeti pana la camere digitale si huse de laptop. L-am cunoscut si pe seful satului. Conform traditiei, liderul comunitatii este ales la fiecare opt ani prin consens intre familii, administratia regionala validand titlul si cu o functie oficiala (un fel de primar). Exemplul este tipic pentru modul in care politica oficiala in Indonezia se muleaza pe diversitatea cutumelor locale.

Gradinile, insa, mi s-au parut foarte interesante. Am vazut in sfarsit cum arata copacii de durian, cocotierii, arborele de fruct instelat, papaya si o serie de alti pomi fructiferi care ne dau klengkengul, salakul sau nangka. Culturile de cereale si legume sunt organizate impecabil, beneficiind de irigatii in intreg satul. Traditiile asiatice de irigatie pe terase sunt combinate, in Indonezia, cu idei de organizare a apei aduse de olandezi. Raurile de langa sat au fost diguite, apa fiind distribuita prin canale catre toate casele si terenurile agricole. Fiecare gospodarie o foloseste cum doreste. Se cultiva cartofi, varza, rosii, telina, ceapa, mult castravete, porumb, felurite specii de chili, cacao si ceai. Am gasit interesant si faptul ca majoritatea gospodariilor au bazine cu apa in care cresc pesti, nu pentru comercializare, ci, la fel ca gainile, pentru consum. Deasupra fiecarui asemenea bazin exista obligatoriu si o buda in aer liber, pentru cei care lucreaza in gradina. Practica, raspandita in tot sud-estul Asiei, ofera pestilor substante nutritive complementare frunzelor care li se toaca in fiecare dimineata.

Am parasit satul cu un pachet imens de salak, fructe delicioase cu coaja ca pielea de sarpe. Mi-am facut o serie de noi amici pe care intentionez sa ii vizitez mai devreme sau mai curand.

O noapte in Jogja

Din cauza mudikului si a lipsei de profesionalism a companiilor de transport, am schimbat cateva autobuze si am pierdut ultimul tren catre Solo. O doamna din autobuz, in mudik inapoi spre casa alaturi de cei doi copii (6 si 12 ani), a avut insa amabilitatea sa ma invite sa dorm o noapte in Yogyakarta (Jogja). Am cunoscut-o astfel pe Riris, 38 de ani (sotul, musulman, plecat in Golful Mexicului sa lucreze ca barman pe ferryboaturi).

Am intrat astfel in prima casa indoneziana care arata precum cele din Europa. Dublu etaj cu scara interioara, sisteme surround, aer conditionat in fiecare camera, gazon frumos tuns si veceu occidental (prima oara cand am tras apa in Indonezia!). Riris face parte dintr-o categorie de indonezieni instariti, care nu mai fac sapte copii, ci doar doi, prefera sa comande mancare acasa de la restaurant, decat sa mearga la warung si prefera pantalonii scurti, vesmintelor musulmane. Daca in celelalte case indoneziene in care am intrat, mi s-au adus in fata zeci de borcane de kripik, krupuk si alte chips-uri traditionale, aici am primit indicatia de a ma servi cu ce vreau din frigider. Spre deosebire de copiii din sat, care au stat calare pe mine cateva zile, copiii lui Riris nu au fost interesati de comunicare, ci si-au deschis laptopurile cu facebook apoi si-au pus cate un DVD. Pentru o clipa, mi-am amintit de casele din Germania ori Finlanda. Noroc cu soparlele de pe pereti.

Stilul javanez este insa inconfundabil. Am primit invitatia sa vin sa dorm acolo oricand am nevoie, iar Riris mi-a adresat traditionalul „We are now your family in Jogja!”.

Pin It
Tags: , , ,
6 comentarii la “Noile mele familii din Java”
  1. luminita Copot says:

    Lectia de treierat orez-este pentru consum intern, presupun… 🙂

  2. Oskar says:

    Cred ca articolul asta mi-e placut cel mai mult dintre toate de pana acum. Nu-mi vine sa cred ca esti acolo!

  3. Marcel says:

    Eu am ramas la partea cu dormitul la doamna Riris.
    Deci te invita sotiile de marinari, sa-ti petreci noaptea pe la ele? 🙂

    • The Big Bule says:

      Uneori, cand sunt pierdut pe strada 🙂

      A fost insa binevenit ajutorul, altfel trebuia sa gasesc niste colegi ucraineni printr-un sat din afara orasului.

      Altfel, nu numai ca am fost gazduit, dar am fost si ajutat la tema pentru bahasa indonesia.

  4. Andrei says:

    Se pare ca ti-a priit viata la sat ! 🙂
    Interesant reportaj, mi-a placut !

  5.  
Adaugă un comentariu: